Paideia Etnosofia - Petru Ursache Ediția a II-a Filosofie 35,00 lei Mărește

Etnosofia - Petru Ursache Ediția a II-a

Petru Ursache

O fascinantă incursiune în domeniul filosofiei populare, în încercarea de a surprinde variatele aspecte ale modului de a gîndi și a privi lumea al locuitorilor din satul românesc tradițional.

Mai multe detalii

2500P

Nou

35,00 lei cu TVA

„Voi vorbi despre familie și despre societate, despre bine și rău, despre prietenie și dușmănie, bucurie și ură, viață și moarte etc. Vreau să arăt ceea ce se știe deja de la înaintași, însă experiența noastră istorică negativă ne obligă adesea să repetăm că societatea tradițională românească, din perspectiva satului «de tip clasic», era echilibrată, robustă, plină de vitalitate, nu anemică, înapoiată, conservatoare, năpădită de vicii, dominată de ură, cum susțin neoproletcultiștii care deformează și politizează cu vădită rea intenție. Fără polemici sterile, se cuvine o replică fermă, pentru ca cititorul de azi și de mâine să pășească din nou pe terenul certitudinii și al adevărului.”

 Țăranul era, aşadar, un empiric, nu un speculativ, cum rezultă din „repere” de tipul:

„Cînd se vede la apus o sprînceană luminoasă, s‑aşteaptă să vie o vreme frumoasă”;

„Cînd a cîntat ciocîrlia să fie plugul în brazdă”;

„Cînd înfloreşte mărul atunci să începi a ara”;

„Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”;

„Cînd începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta”.

Ţăranul din satul tradiţional era considerat înţelept, adică avea pregătită pentru fiecare situaţie de viaţă, bună‑rea, o vorbă aleasă şi călăuzitoare. Fireşte, nu orice ţăran avea înzestrarea de a transforma observaţia curentă, empirică, locală, într‑o formă mai subţire de gîndire, abstractă şi generalizantă. Fraza citată, „Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”, luată ad litteram, este o observaţie privitoare la vreme: hîrjoana măgarilor ar semnala schimbarea timpului. Aceeaşi frază se deplasează spre alt înţeles în cazul în care se schimbă protagoniştii jocului: nu măgari, ci oameni. Fraza ascunde o metaforă, drept urmare nu mai vizează schimbarea vremii, ci o mutaţie caracterologică.

Variantele nu sunt numai exerciţii stilistice, jocuri pe loc, ci şi modalităţi de afirmare a gîndirii generalizante: „Bagă‑l în casă, te fură, Dă‑l afară, te înjură”. Acesta pare un exemplu de gîndire analitică, întrucît dă impresia că se porneşte de la un caz particular, că un proaspăt păgubit îşi varsă oful, la un sfat între cumetri. Varianta: „Cei ce fură aceia mai tare te înjură” depăşeşte cazul particular. Pronumele (cei – aceia) are funcţie generalizantă, rămâne în prezentul continuu: hoţul prins în flagrant este şi gălăgios. Penalizarea morală din a doua formulă paremiologică (sentinţă) este valabilă nu numai pentru toată societatea tradiţională, ci şi pentru cea modernă. Tocmai în asta constă actualitatea sentinţei citate, ca şi a altora despre care va veni vorba la timpul potrivit.

AutorPetru Ursache
Specificații autorfolclorist, estetician și etnolog român
Anul publicării2022
Format95 x 205 mm
Nr. pagini324
ColecțiaFilosofie
eBook2575-etnosofia-petru-ursache-ediia-a-ii-a-9786067486506.html
ID Hard Cover2575-etnosofia-petru-ursache-ediia-a-ii-a-9786067486506.html
ISBN978-606-748-647-6

Scrieţi un comentariu

Etnosofia - Petru Ursache Ediția a II-a

Etnosofia - Petru Ursache Ediția a II-a

O fascinantă incursiune în domeniul filosofiei populare, în încercarea de a surprinde variatele aspecte ale modului de a gîndi și a privi lumea al locuitorilor din satul românesc tradițional.

Scrieţi un comentariu

Etnosofia, este o incursiune în domeniul filosofiei populare, o încercare de a surprinde variatele aspecte ale modului de a gîndi și a privi lumea al locuitorilor din satul românesc tradițional.

Etnosofia vine să întregească imaginea modernizată a ştiinţelor etnologice şi antropologice. Rareori o s‑o găsim menţionată în dicţionare, pentru că abia îşi caută certificatul de naştere şi identitatea. C. Noica îi schiţa profilul în Rostirea filosofică românească, punînd accent pe dialectica saussuriană dintre limbă şi gîndire ca instrumente tehnice de situare a individului în fiinţă şi în umanitate; Ernest Bernea descoperea în convorbirile cu sătenii analfabeţi, dar „luminaţi”, forme de judecată originale, consacrate categoriilor abstracte de timp, de spaţiu şi de cauzalitate, acelea care jalonează comportamentul, de lungă ori de scurtă durată, al unei întregi colectivităţi tradiţionale, temeinic maturizate prin experienţă de viaţă, întărite prin meditaţie. Existenţa nu curge la întîmplare, haotic, indiferent de bogăţia şi de tensiunea evenimentelor, ci după forme constituite şi predictabile („analitice” şi „sintetice”, ar spune Im. Kant), care dau sens, orizont şi ritmică întregului cunoaşterii. Predomină aspectul „analitic”, întrucît schemele gîndirii se formează prin exerciţiul îndelung al vieţii de zi cu zi. Sinteticul se află în relaţie cu exersarea analiticului şi cu generalizarea prudentă, aşa cum autonomia esteticului decurge din detaşarea lentă faţă de statismul utilitarismului. Cînd ţăranul spune: „Greu la deal cu boii mici”, el dă dovadă de gîndire analitică şi obiectuală, în măsura în care are în vedere un caz aflat sub directă observaţie. Nimeni nu poate afirma că lucrurile stau altfel. Dar cînd generalizează, adică se referă la orice tip de lentoare, în vorbire, de pildă, formula paremiologică citată angajează o sferă mai largă a cunoaşterii.

În Etnoestetica operam cu denumirea de „filosofie populară”, dar şi de „etnosofie”. Ambele mi se păreau acceptabile deopotrivă în discuţiile convenţionale, însă, la drept vorbind, fiecare în parte prezintă anumite inconveniente. Expresia „filosofie populară” are un înţeles special, deşi autori prestigioşi, Ernest Bernea, Anton Golopenţia, Constantin Noica folosesc sintagma fără reţinere. Se vorbeşte cu admiraţie despre unele aspecte ale invenţiei săteanului analfabet în epică, muzică, dans. Nu şi în privinţa gîndirii filosofice. Termenul este consacrat domeniului cercetării savante, sistematică prin excelenţă şi pozitivistă. Aplicarea pe terenul culturii prealfabete se face atît cît permite fondul gîndirii naturale, punctul de plecare al cunoaşterii în general. Un cărturar şcolit la oraş înţelege prin „filosofie populară” o variantă degradată a unui sistem filosofic: un Hegel, să spunem, „pe înţelesul tuturor”. Nu este dispus să‑l considere pe ţăran filosof. Trebuie să fim atenţi la sensurile încapsulate în concepte.

În gîndirea imaginară, situaţia se schimbă. Acolo se poate apela cu mai mare lejeritate la sintagma „ţăranul filosof”. Este şi titlul unei snoave din colecţia lui Petre Ispirescu. V‑o amintiţi: gospodarul are oaspeţi necunoscuţi de la oraş, un medic şi un astronom. E toamnă târzie, dar vreme încă frumoasă. Omul mănîncă seara „ce nu trebuie”, după socoteala oaspeţilor, vorbeşte „ce nu trebuie”, îşi aşterne pentru noapte „unde nu trebuie”. De aceea i se prevăd momente grele. Pe la miezul nopţii, gospodarul, care dormise pe prispă, intră în casă vestind că se apropie ninsoarea. Drumeţii pun incredibila ştire pe seama unei degradări de gîndire. Dar cînd privesc în zori pe fereastră, observă cu stupoare că „Alba” intrase pe furiş în sat. Medicul şi astronomul sunt nevoiţi să plece capul ruşinaţi, recunoscînd că ţăranul‑gazdă are vocaţie „filosofică”.

Este o naraţiune oarecum tendenţioasă şi nu e cazul să intrăm în amănunte. Conţine sigur şi un sîmbure de adevăr: ţăranul cunoştea semnele vremii ca orice semen, le tălmăcea în spiritul său, fiind deprins, pe calea tradiţiei, să se orienteze după ele. Era, aşadar, un empiric, nu un speculativ, cum rezultă din „repere” de tipul: „Cînd se vede la apus o sprînceană luminoasă, s‑aşteaptă să vie o vreme frumoasă”; „Cînd a cîntat ciocîrlia să fie plugul în brazdă”; „Cînd înfloreşte mărul atunci să începi a ara”; „Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”; „Cînd începe să iasă barba fiului tău, tu rade pe a ta”. Asemenea sentinţe sunt fabricate în atelierul oralităţii pentru uz comun. Ţăranul din satul tradiţional „clasic”, luat în totalitate, era considerat înţelept, adică avea pregătită pentru fiecare situaţie de viaţă, bună‑rea, o vorbă aleasă şi călăuzitoare. Şi nu‑i vorba aici de vreun puseu sămănătorist. Cu adevărat aşa stau lucrurile, cum se va demonstra mai departe, în paginile ce urmează. Fireşte, nu orice ţăran avea înzestrarea de a transforma observaţia curentă, empirică, locală, într‑o formă mai subţire de gîndire, abstractă şi generalizantă. Fraza citată, „Cînd joacă măgarii împreună se strică vremea bună”, luată ad litteram, este o observaţie privitoare la vreme: hîrjoana măgarilor ar semnala schimbarea timpului. Aceeaşi frază se deplasează spre alt înţeles în cazul în care se schimbă protagoniştii jocului: nu măgari, ci oameni. Fraza ascunde o metaforă, drept urmare nu mai vizează schimbarea vremii, ci o mutaţie caracterologică. Variantele nu sunt numai exerciţii stilistice, jocuri pe loc, ci şi modalităţi de afirmare a gîndirii generalizante: „Bagă‑l în casă, te fură, Dă‑l afară, te înjură”. Acesta pare un exemplu de gîndire analitică, întrucît dă impresia că se porneşte de la un caz particular, că un proaspăt păgubit îşi varsă oful, la un sfat între cumetri. Varianta: „Cei ce fură aceia mai tare te înjură” depăşeşte cazul particular. Pronumele (cei – aceia) are funcţie generalizantă, rămâne în prezentul continuu: hoţul prins în flagrant este şi gălăgios. Penalizarea morală din a doua formulă paremiologică (sentinţă) este valabilă nu numai pentru toată societatea tradiţională, ci şi pentru cea modernă. Tocmai în asta constă actualitatea sentinţei citate, ca şi a altora despre care va veni vorba la timpul potrivit.

Inventarea unor asemenea jocuri de gîndire nu este la îndemîna oricui. Desigur, colectivitatea îşi are rolul ei (ca să fiu în asentimentul folcloriştilor de tradiţie), însă minor. Deasupra tuturor, în toate vremurile şi în orice colectivitate mai însemnată s‑a aflat un aristos, cum spunea D. Zamfirescu în discursul său academic, un înţelept în adevăratul sens al cuvîntului, cu harul înţelegerii superioare a experienţei repetabile. El o transpunea în expresie memorabilă, îi dădea „bun de circulaţie”. Aşa se năşteau vorbele înţelepte, formulele paremiologice: proverbe, zicători, sentinţe.

Ne întoarcem de unde am pornit: decît filosofie populară mai bine ar fi să se spună etnosofie (etnos = popor + sophia = înţelepciune), pentru că îi vizează pe acei înţelepţi care au dat măsura capacităţii de meditaţie în cadrul colectivităţilor tradiţionale, de elaborare în planul ideilor, la toate nivelele cunoaşterii socio‑cosmice. De altfel, marile culturi prealfabete au cunoscut ceea ce se numea „societatea înţelepţilor”. La indieni se numeau şi rşi (profeţi, poeţi, înţelepţi, iniţiaţi) şi se bucurau de mare respect în rîndurile oamenilor şi în ale zeilor. Erau şapte la număr, apoi s‑a ajuns la doisprezece, cifre simbolice şi hermetice. Grecii se mîndreau şi ei cu cei „şapte înţelepţi”, în fruntea lor aflîndu‑se Pytagora, personalitate mitică şi legendară. Vechii evrei au cunoscut vremea profeţilor. Mitologia daco‑română avea un caracter difuz (Lucian Blaga): numele mari se păstrau în anonimat, pentru o mai puternică ocultare a existenţei lor. Societatea înţelepţilor, la daci, era, cum se ştie, vestită încă de pe timpul lui Herodot.

Aşadar, etnosofia. În Etnoestetica (Editura „Junimea”, Iaşi, 1999), afirmam că paremiologia noastră este atît de bogată şi de diversă, încît ar putea acoperi un set întreg de discipline „filosofice”, de la logică la morală, de la estetică la sociologie. Am făcut cîteva ilustrări în acest sens, într‑un capitol special. De data asta vreau să dau altă distribuţie materialului paremiologic (la care adaug şi legende, credinţe, cîntece, povestiri), şi anume din perspectiva comportamentului şi a mentalităţilor.

Documente folclorice ale logicii concretului

Tipologia textelor cu funcţie propriu‑zis cognitivă, cu aplicaţie la obiect, se reduce la ghicitori, proverbe, sentinţe, zicători (ca să lăsăm la o parte, deocamdată, corpusul folcloric al lui Ernest Bernea). Ele ocupă un spaţiu destul de restrîns în nesfîrşita întindere a enciclopediei folclorului, dominată de categorii ale ficţionalului. Distincţia rezultă de la sine, după modul cum funcţionează, cu preponderenţă, formele imaginarului într‑o parte, gîndirea aplicată în cealaltă. Tocmai de aceea basmul, doina, oraţia, colinda, snoava au fost integrate, literar vorbind, în sfera genurilor şi speciilor consacrate, pe criterii poetice; pe cîtă vreme proverbul, sentinţa, ghicitoarea au întîmpinat o grilă de separaţie. Pentru ele nu s‑a găsit şi nici nu există un gen integrator: se află sub toleranţă.

În schimb, sunt „formulate” (construite) după principiile faptului de gîndire, element de bază în constituirea logicii naturale de tip aristotelic. Ghicitoarea (cea mai desconsiderată şi chiar „căzută” în folclorul copiilor) este, în fond, o formă de comunicare elaborată în baza legii lui a fi. De pildă: „Nu‑i pasăre, dar pe copaci şade;/ nu‑i vacă, dar paşte iarbă verde;/ nu‑i peşte, dar în baltă înoată;/ nu‑i lăutar, dar cîntă toată noaptea”. La sfîrşitul acestor rînduri ar trebui să figureze întrebarea ce este? Uzajul a suspendat‑o, în tendinţa lui de simplificare şi conciziune, însă întrebarea îşi păstrează cu neclintire funcţia ordonatoare a acestui scenariu de cuvinte. Altfel spus, întrebarea sub forma verbală a lui ce este vizează neabătut răspunsul, în cazul de faţă fiind buratecul. Astfel, întrebarea verbalizată, înscrisă sau nu, şi răspunsul substantivizat constituie elementele de susţinere a unui asemenea tip de propoziţie logică. Între ele se impune un material verbal cu intenţie didactică, adică se înşiruie o serie de lucruri care să conducă la decriptarea obiectului, cum am spus, totdeauna sub forma unui substantiv vizat de întrebare. Materialul interpus poate fi luat ca parte predicativă în construcţia dată, după cum fiecare rînd din, să zicem, predicaţie ţine locul unei premise în vederea construirii raţionamentului. Fireşte, este o exagerare, dar avem în vedere un început, în prelungirea unuia şi aceluiaşi adevăr. Nu a ajuns atît de departe gîndirea „formulată” de tipul ghicitorilor, proverbelor, sentinţelor. Ea s‑a oprit la nivelul identificării noţiunilor, ceea ce a însemnat primul pas spre raţionament. Introducerea neiniţiatului în logică se face, de obicei, prin studiul raţionamentului, pentru că scopul logicii este deprinderea facultăţilor de judecare:

Toate mamiferele sunt vertebrate.

Toate felinele sunt mamifere.

Toate felinele sunt vertebrate.

Această construcţie se distinge prin mai multe fenomene logice, înainte de toate o concluzie bazată pe trei categorii de scrieri (mamifere, vertebrate, feline), pe premise de judecată şi pe o concluzie care stabileşte o realitate omologabilă ştiinţific. Nu mai puţin adevărat este că tratatele de logică dau puţină atenţie aspectului analitic al noţiunii. Aş zice că nici nu‑şi găseşte loc în stadiul actual al abstractizării şi schematizării limbajelor. Pe la începutul secolului trecut, Ion Petrovici publica un studiu, primul la noi, Istoria noţiunii, primit cu oarecare rezervă de Titu Maiorescu, nu privind valoarea, ci oportunitatea apariţiei textului, ca după război lucrarea să fie considerată deja depăşită.

Să nu ne mire faptul că tocmai ghicitoarea citată (şi exemplele pot fi înmulţite) ne pune la curent cu tehnica pre‑formării şi formării (nu a fomulării) noţiunii. Se pare că parcursul nu diferă esenţial de cel al raţionamentului: se enunţă cîteva nume de lucruri ale căror valori urmează a fi identificate, într‑o formă sau alta, într‑o întindere ori alta, privind obiectul vizat care figurează în răspuns şi în chip de concluzie. În ghicitoarea despre buratec, seria nominativă anunţată în scopul descoperirii răspunsului prezintă fiinţe, nu lucruri. Ele sunt în discordanţă cu numele de fiinţă din răspuns, pandant la „premisa falsă” din compoziţia raţionamentului, însă toate se unesc printr‑o notă „predicativă” dată de contextul biotic: buratecul nu este o pasăre, nici vacă, nici peşte, nici lăutar; dar şade în copac, mănîncă iarbă, înoată, cîntă ca un lăutar toată noaptea. Notaţia este precisă, caracterizantă, astfel ca buratecul (la modul general, fiinţa‑lucrul) să fie perfect identificabil. Cuvîntul denominativ capătă sferă proprie de înţeles, fixîndu‑se în chip de noţiune stabilă, aceasta devenind disponibilă pentru logica naturală de tip aristotelic.

Reţinînd cele spuse deja, se poate afirma că lucrul (fiinţa) se lasă surprins (surprinsă) într‑o mare varietate şi stări (în cazul buratecului: cîntă, paşte, înoată, sare prin copaci), dezvăluind tot atîtea înţelesuri şi forme de a exista. Într‑o altă ghicitoare, buratecul (lucrul) urmează a fi descoperit (identificat) dintr‑un fragment poetizat de realitate, cu aspect de epos baladesc: „Sub o foaie de leuştean/ ţipă un pui de moldovean”. Textul se arată concis şi dificil de decriptat. În vreme ce primul pare mai deschis prin caracterul lui evident descriptiv, al doilea îndeamnă la un efort sporit de gîndire. Dar ambele sunt la fel de exacte şi ferme în sugerarea obiectivului concluziv cu valoare de noţiune. Aspectul literar şi compoziţional le separă. Schema tipică de ghicitoare‑întrebare‑răspuns le uneşte. 

Viaţa şi moartea

În gîndirea tradiţională românească, o cultură „avansată” în formele ei de manifestare şi de meditaţie, Viaţa este pusă în dialog direct cu Moartea, nu neapărat în opoziţie, ci ca două ipostaze destinale ale existentului, care se succed în mod necesar şi firesc. Orice apariţie şi început al lui bios cunoaşte o singură cale, mai simplă sau mai complicată, aceea care duce pînă la urmă la moarte. Nici ştiinţa, nici ideologia (savantă/orală) nu au reuşit să pună la punct cercetarea şi să dea un răspuns definitiv (şi, probabil, n‑or s‑o scoată vreodată la capăt): dacă este vorba, pentru om, de o dispariţie aparentă (fizică) sau totală. Intuiţia pare mai sigură pe sine decît experimentul matematic al ştiinţei: cîntecele funerare îşi construiesc imaginarul în perspectiva unui drum fără întoarcere, montează ritualuri fastuoase şi repetitive, însoţite de plînsul amar care desparte iremediabil, „dezleagă”. În sens grecesc, dezlegare înseamnă neant, pierdere, ruptură. Dacă imaginarul se prelungeşte într‑o geografie mitică, aceasta este pentru amăgirea celor rămaşi încă în viaţă, dar care ştiu bine că îi aşteaptă şi pe ei o asemenea călătorie imposibilă.

Filosofia modernă a inventat conceptul de neant, opunîndu‑l fiinţei şi vieţii, ca să dea un înţeles ontologic întregii existenţe umane, care parcurge etape calitativ diferite faţă de firul de iarbă sau de raţa de pe baltă. Altă serie de opoziţii cu care operează ştiinţa modernă, îndeosebi psihologia de tip abisal, este Eros‑Thanatos, adică viaţă‑moarte transpuse în simboluri. Aceste concepte sunt mai adecvate şi operante în tehnica discursului. S‑a realizat o compartimentare a lui Eros, fie la nivel zoo, fie la nivel uman. Într‑o anume intensitate se consumă energia psihică motivată de erosul de familie şi în altă măsură de situaţia geniului ataşat de o idee poetică. Intrarea în rol a lui Thanatos provoacă pierderi diferit resimţite de la un caz la altul.

Anonimul nu şi‑a permis asemenea disocieri în sens teoretic. I‑a fost mai la îndemînă să se exprime în direcţie metaforică: „Viaţa omului, floarea cîmpului; (Cîte flori sunt pe pămînt, toate se duc în mormînt)”. Versurile incluse între paranteze uniformizează. Ele se referă la întregul domeniu „floral”, inclusiv omul. Următorul grup de versuri, aparţinînd aceluiaşi text, uniformizează a doua oară, prin reluare metaforică, însă înţelesul se abate în direcţie morală: „Numai floarea soarelui (macului)/ Stă la poarta raiului/ De judecă florile,/ Ce‑au făcut miroasele.” Se simte un zefir noutestamentar, referitor la „viaţa omului, floarea cîmpului”. Partea a doua a textului îl vizează mai direct pe om, fără a se renunţa la relaţia: aşa cum floarea dă socoteală, la sfîrşirea ei, de risipa şi binefacerea mirosului, şi omul poartă răspunderea faptelor sale din cursul vieţii: „Fapta bună laudă pe om”. E singura şansă de supravieţuire, de înfruntare a lui Thanatos atotbiruitor. Modelul este biblic: „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei, 7‑19).

Versurile citate sunt transcrise şi în cheie paremiologică: „Cîte‑n lume se nasc mor toate”; „Ce înghite pămîntul viaţă nu are”, „Cine vede naşterea, vede şi moartea”, „Omul are şi viaţă şi moarte”. Punerea în joc repetitiv a celor două realităţi dramatice şi conflictuale, viaţa şi moartea (Eros‑Thanatos) le asigură o anume autonomie, o supratemporalitate, astfel că îşi pierd din tensiunea ontologică, se înscriu într‑o cursivitate a firescului: „Este şi viaţă, este şi moarte”. Toate acestea sunt dictate de o lege superioară, pe care omul nu o poate înfrunta. Pledează în acest sens paremiologia, ne informează şi mărturiile de teren furnizate de Ernest Bernea:

„Că se usucă o floare şi alta rodeşte, nu‑i aşa, la întîmplare, ci din rînduiala lucrurilor. E la fiecare o putere, o cauză, cum se zice, care face într‑un anume fel un lucru şi nu în altul (...). Toate în lume au o cauză. Că de e floare, e copac sau om, că vine o ploaie sau o femeie naşte, nu poate fi fără o rînduială şi o cauză, o pricină, cum îi zicea înainte”. 

 

Petru Ursache (n. 15 mai 1931Hărpășeșticom. Popeștijud. Iași – d. 7 august 2013Iași) a fost un folclorist, estetician și etnolog român.

S-a născut în satul ieșean Hărpășești în familia agricultorilor Gheorghe și Maria Ursache. A urmat școala primară în satul Hărpășești (1938-1943), Liceul Național din Iași (1945-1951) și Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (1952-1956). A lucrat ca bibliotecar la Biblioteca județeană „Gh. Asachi” din Iași (1956–1958), apoi ca preparator (1958–1960), asistent (1960-1969), lector (1969–1977), conferențiar (1977–1992) și profesor (1992–2001) la Catedra de Literatură română și la Catedra de Literatură comparată ale Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, unde a predat disciplinele Folclor, Estetică, Etnologie, Mitologie și religie. A obținut în 1971 titlul de doctor în filologie al Universității din București cu teza „Șezătoarea” în contextul folcloristicii (elaborată sub îndrumarea prof. Mihai Pop), despre revista Șezătoarea, prima revistă românească de folclor, publicată de Arthur Gorovei în anul 1892, la Fălticeni. A fost conducător de doctorate în etnologie. A mai predat în perioada 1992-2002 cursul de Estetică teologică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași.

Petru Ursache a debutat în revista Scrisul bănățean (1958), colaborând în cursul îndelungatei sale cariere cu articole, studii și eseuri la revistele CronicaConvorbiri literareDacia literarăAteneuBucovina literarăSaeculum etc. A publicat mai multe volume de folcloristică, estetică și etnologie, a colaborat la Tratatul de dialectologie (1984), a îngrijit peste douăzeci de antologii și ediții critice ale operelor lui Al. Vasiliu, M. Eliade, M. Sadoveanu, N. Crainic, Al. Dima și M. Eminescu și a publicat, în colab. cu Magda Ursache, antologia de poezie religioasă Duh și slovă (2000).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași. A fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universității „Al.I. Cuza” (2001), Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor - Filiala Iași (2001, 2006), Premiul opera omnia acordat de revista „Convorbiri literare” (2001), Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău (2001).

Cercetările etnologice și folcloristice ale lui Petru Ursache au fost realizate dintr-o amplă perspectivă interdisciplinar-enciclopedică, încercând să pătrundă până la rădăcinile creațiilor literare. Studiile publicate evidențiază preocuparea sa pentru cultura tradițională veche a poporului român, abordată laturile sale estetice și etnologice. Petru Ursache a cercetat din punct de vedere mitologic balada Miorița, acordând atenție aspectelor morale și estetice ale unor opere religioase precum Filocalia, care i-a inspirat scrierea unui tratat de „Estetică teologică”.

Opera literară

 

• „Şezătoarea” în contextul folcloristicii, Bucureşti, 1972;

• Poetică folclorică, Iaşi, 1976;

• Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, 1980;

• Eseuri etnologice, Bucureşti, 1986;

• T. Maiorescu esteticianul, Bucureşti, 1987;

• Camera Sambo. Introducere în opera lui Mircea Eliade, Iaşi, 1993;

• Sadovenizând, sadovenizând…, Iaşi, 1994;

• Etnoestetica, Iaşi, 1998;

• Mic tratat de estetică teologică, Iaşi, 1999;

• Cazul Mărie sau Despre frumos în cultura orală, Iaşi, 2001.

Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic si stilistic (2005)

• Înamorati întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006)

• Antropologia, o stiintă neocolonială (2006)

Etnosofia (2006 )

• Omul din Calidor (2012)

• Mioriţa – dosar mitologic al unei Capodopere (2013).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

 

9 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: