Descartes - Viorel Vizureanu

DESTINUL PERSONAL

1. Ascendența

René Descartes s‑a născut într‑una dintre cele mai respectate familii din regiunea Touraine, după cum ne relatează Adrian Baillet, cel care în 1691 oferea o biografie a filosofului francez, rămasă de referință și astăzi¹. Astfel, Pierre Descartes, bunicul viitorului filosof, a avut ca soție pe Claude Ferrand, sora lui Michel Ferrand, al cărui fiu va deveni decan al Parlamentului, organism care în acele vremuri nu avea funcție politică ci doar judiciară. Singurul copil al lui Pierre și Claude Descartes a fost Joachim, care va ajunge consilier în Parlamentul local de la Rennes. Acesta se va căsători, pe data de 15 ianuarie 1589, cu Jeanne Brochard, fiica locotenent-generalului din Poitiers, având împreună cu aceasta trei copii, ultimul născut, pe 31 martie 1596 în localitatea La Haye, fiind René Descartes. La numai un an de la nașterea lui René, mama sa se va stinge din viață; Descartes va moșteni se pare boala de plămâni care a cauzat moartea ei: „A moștenit de la mama sa o tuse uscată și o culoare palidă care îl vor însoți până la vârsta de douăzeci de ani: iar toți medicii care îl consultau atunci îl condamnau să moară tânăr”, ne spune Baillet. Va avea însă parte de o doică grijulie – drept recunoștință Descartes îi va oferi o pensie viageră din momentul în care va poseda propriile surse financiare. Fratele lui René, Pierre Descartes, va deveni consilier în Parlamentul din Bretagne, iar fiul său va ajunge sub‑decan al aceluiași Parlament. Nepotul din partea surorii sale va fi înnobilat cu titlul de conte de Villeneuve. Probabil pentru a fi atins de fratele său mai vârstnic, Descartes va mai fi numit și „du Perron”, după o feudă pe care familia o poseda în regiunea Poitou. Tatăl său se va recăsători câțiva ani mai târziu cu Anne Morin, fiica președintelui Curții de Conturi din Nantes, și se va stabili în Bretagne. Alții doi copii vor veni pe lume în urma noii căsătorii: o fată și un băiat, acesta din urmă ajungând consilier în Parlament și senior de Chavagnes.

Formația culturală și circumstanțele de viață

Încă de mic Descartes dovedește o curiozitate neobișnuită, căutând „cauzele și efectele a tot ceea ce întâlnea” – după cum supralicitează Baillet, astfel că tatăl său îl numea deja pe atunci „filoso”. În 1604, la vârsta de opt ani (după Baillet), este încredințat noului așezământ al iezuiților din La Flèche, înființat în același an, unde va fi îndrumat de părintele Charlet, multă vreme rector al acestui colegiu, și de părintele Dinet, care va fi apoi confesor al regilor Franței. Primul i‑a arătat lui Descartes o afecțiune deosebită, ținându‑i loc nu doar de maestru spiritual, ci și de tată. (Cu ambii, Descartes va rămâne bun prieten după părăsirea colegiului și va purta o corespodență bogată.) La acest colegiu studiau peste 1200 de elevi, din toate colțurile Franței și de toate condițiile sociale. Egalitatea tratamentului aplicat de iezuiți pare că a fost o inovație în contextul învățământului din Franța secolului al XVII-lea.

Curiozitatea de copil se metamorfozează în anii de studiu din colegiu într‑o pasiune la fel de neobișnuită pentru științe. Descartes va prețui nu mai puțin limbile clasice, poezia și fabula antică. Drept recompensă pentru nivelul de cunoștințe dobândite, i se permit abateri de la programul normal: orele de lectură și compozițiile comune tuturor devin pentru el facultative. Dacă este să îi dăm crezare lui Baillet, Descartes este lăsat să mediteze întins în pat ore în șir, obicei pe care nu‑l va abandona până la sfârșitul vieții, rafinându‑l până la o adevărată tehnică a meditației.

Dar care a fost propriu‑zis educația filosofică primită de Descartes la colegiul din Flèche? Studiului filosofiei (în sensul de atunci al termenului) îi erau dedicați ultimii trei ani petrecuți în colegiu, pe care elevii îi începeau pe la cincisprezece ani, după cum urmează: în primul an se studiau logica și etica, predate pe baza Isagogei lui Profir, a Organonului și Eticii nicomahice ale lui Aristotel; al doilea an se continua cu fizica și metafizica, pornind tot de la textele aristotelice (Fizica, Despre cer, Despre generare și corupție, Metafizica); ultimul an cuprindea materiile așa‑zis matematice (pe lângă aritmetică și geometrie se studiau muzica și astronomia). În toți acești ani, operele de căpătâi, în afară de cele ale lui Aristotel, erau cele ale lui Toma d’Aquino.

Printre cei care i‑au fost apropiați în colegiu, ale căror nume le cunoaștem, îi putem aminti pe René Le Clerc, viitor episcop de Glandèves, Chauveau de Melun, care va fi un renumit matematician și discipol cartezian, dar mai ales pe Marin Mersenne, cel mai trainic și fidel prieten al lui Descartes, căruia îi datorăm, printre altele, conturarea Obiecțiilor la Meditații și o corespondență ce luminează ideația filosofului.

***

Temele fundamentale în jurul cărora se structurează opera carteziană, în manieră analitică (Discursul, Meditațiile) sau sintetică (Expunerea sintetică din cadrul celei de-a doua serii de Răspunsuri la Obiecțiile împotriva Meditațiilor, Principiile filosofiei), sunt: metoda și regulile sale, îndoiala, cogito-ul, existența lui Dumnezeu, dualismul substanțelor.

Îndrumarea spiritului pentru fundarea pe baze sigure și pentru augmentarea continuă a cunoașterii este înfățișată fie sub forma mai multor reguli care, pe baza a două procedee fundamentale ale cunoașterii (intuiția și deducția), permit trasarea unei veritabile mathesis universalis, știința care îngăduie transpunerea întregului divers al fenomenelor în rapoarte și proporții (Reguli), fie sub cea a patru precepte ale metodei, inspirată la rândul ei de demonstrațiile geometrice și notația simplificată a algebrei (Discurs).

Aplicarea metodei nu este însă imediată, căci matematica și fizica nu se prezintă pentru Descartes ca o simplă colecție de probleme ce pot fi rezolvate cu ajutorul acesteia: cunoștințele alcătuiesc un lanț deductiv riguros, încununat în scrierile carteziene de expunerea sintetică din Principii. Pe de altă parte, matematica și fizica, întrucât au la bază metafizica, nici nu își pot găsi fundamentele pentru această dezvoltare deductivă în ele însele. Primele principii ale cunoașterii sunt obținute în urma unui demers radical, care pune la îndoială, ca prevedere împotriva oricărei posibile obiecții sceptice, nu doar prejudecățile cutumiare acumulate în decursul unei vieți, ci chiar orice opinie cu pretenția de cunoaștere sigură, îndeobște cele matematice.

Asigurarea pe baze ferme a cunoașterii survine din chiar principiul intern al acestei îndoieli: cineva se poate îndoi de orice, chiar și de cele mai sigure judecăți, dar nu și de faptul că este acea gândire care se îndoiește, că există, prin urmare, ca gândire: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Gândirea este deci atributul esențial al unei substanțe gânditoare (res cogitans), căci ea nu depinde de nimic din cele corporale.

Evidența clară și indubitabilă a cogito-ului poate să stea din acest moment ca model pentru orice adevăr ulterior. Dar ipoteza unui Dumnezeu care poate înșela și în cazul celor mai sigure cunoștințe care pot fi obținute ulterior (ipoteză ce nu apare în Discurs, ci doar în Meditații), precum și constatarea existenței unei idei a ființei perfecte într-o ființă imperfectă (căci aceasta nu este atotcunoscătoare), solicită pentru Descartes, ca pas următor al demonstrației filosofice stabilirea existenței lui Dumnezeu. Descartes recurge pentru aceasta la două modalități de argumentare, a priori și a posteriori. Prima cuprinde de fapt două probe (privite uneori de Descartes ca alcătuind o unitate): una pornește de la ideea unei ființe perfecte, pe care o posedă un intelect limitat, cealaltă de la existența unei ființe imperfecte, care posedă ideea amintită. În ambele cazuri se apelează la o formă specifică a principiului cauzalității, considerat de Descartes ca fiind oferit prin evidență naturală minții omenești (și, ca atare, neinterogabil), conform căreia în efect nu poate exista mai multă realitate decât în cauză. A doua probă, numită și argumentul ontologic, începând cu Kant, constă dintr-o inspecție a ideii de ființă perfectă, căreia i se găsește, ca aparținând cu necesitate printre perfecțiuni, și existența. Dumnezeu este singura ființă în care esența și existența nu pot fi despărțite.

Dovedirea existenței ființei perfecte permite declanșarea demersului epistemologic: deoarece este perfect, Dumnezeu nu ne poate înșela în ceea ce percepem clar și distinct. Prin urmare, ideile înșelătoare nu-și pot avea cauza decât într-o substanță distinctă, și anume substanța corporală, sau întinsă (res extensa). Se consacră astfel dualismul cartezian al substanțelor.

Totodată valabilitatea judecăților matematice este asigurată, întrucât acestea se conformează cerinței enunțate. Mai mult, întrucât ceea ce se percepe clar și distinct din lucrurile corporale este doar întinderea și ceea ce aceasta presupune implicit (relațiile geometrice), restul oferit de simțuri putând fi înșelător, se pun bazele unei veritabile științe matematice a naturii. De altfel, Descartes, împreună cu Galilei, este considerat inițiatorul acestei abordări, caracteristică pentru fizica modernă. Fizica devine pentru Descartes o mecanică, mai precis o cinematică, din care sunt alungate explicațiile scolastice bazate pe calități reale și forme substanțiale. Tot în spirit mecanicist va fi abordată și fiziologia, ceea ce îl va conduce pe Descartes la conceperea animalelor ca niște mecanisme fără suflete, sau la explicarea pe baze fizice, pe urmele lui Harvey, a circulației sangvine.

Cuceririle din mecanică și medicină ar fi trebuit să fie completate în viziunea carteziană și de o morală „sigură” sau definitivă. Dar morala provizorie, propusă în Discurs sau Tratatul despre pasiunile sufletului, nu va împlini acest proiect cartezian.

Percepția în epocă a filosofiei carteziene

Descartes a fost în timpul vieții ținta atitudinilor – pasionale sau intelectuale – contradictorii: adulat și hulit, prețuit și evitat, apărat și criticat, numele lui s-a aflat pe buzele celor mai importante personalități ale epocii și chiar ale novicilor. Descartes însuși mărturisește că a purces la publicarea operei sale mai mult din imboldul prietenilor săi („Amintiți-vă, vă rog, de solemnitatea promisiunilor și întreprindeți acest miracol de a reda vederea orbilor”, îi scria Huygens în 1635; AT, I, 333) și pentru a răspunde zvonurilor care începuseră să circule cu privire la știința pe care o deținea.

Așa cum rezultă din schimburile sale epistolare, poate cel mai constant admirator al său a fost Constantin Huygens, care în 1635 îi scria: „Iertați vă rog impresia puternică pe care mi-ați lăsat-o de ceva supraomenesc” (AT, I, 327), iar la moartea acestuia compunea un epitaf. Iată ultimele două strofe:

Acest suflet, cu a sa înțelepciune fecundă,

A arătat mereu spiritului ceea ce se ascunde ochilor

Şi după ce a conceput al lumii model

Se interesează acum de misterele cerurilor.

Natură, îmbracă-ți veșmântul de doliu; arată-ți disperarea

Şi vino să-l plângi prima pe marele Descartes.

Când el își pierdu zilele, tu ți-ai pierdut lumina:

Căci datorită acestei flăcări noi te-am putut vedea (AT, V, 480).

În 1631 o figură importantă a epocii, literatul Guez de Balzac, utiliza și el întreaga măiestrie stilistică pentru a-l descrie pe Descartes. După ce își exprima speranța de a-l îmbrățișa la Amsterdam pe cel „atât de plin de rațiune și inteligență”, el adăuga: „... Dumneavoastră, Domnule, v-ați ridicat spiritul deasupra ... considerațiilor vulgare: și când îmi reprezint înțeleptul stoicilor, care – singurul – era liber, bogat și era precum un rege, văd bine că destinul v-a fost prezis în urmă cu multă vreme și că Zenon nu a fost decât o înfățișare a domnului des Cartes (...) Domnia voastră sunteți acel Preafericit, ori, dacă nu acesta nu există pe lume, iar cucerirea adevărului la care lucrați cu atâta forță și curaj îmi pare cu adevărat ceva mult mai nobil decât tot ceea ce se face cu atâta zgomot și agitație în Germania și în Italia” (AT, I, 200). Morala provizorie de factură stoică din Discurs nu va face decât să confirme, în ochii cunoscuților, acea atitudine care-l caracteriza, iată, cu mult timp înainte.

Apropiații îl priveau ca singura alternativă adevărată la filosofia școlii, la ceea ce apărea multora ca o îndepărtare flagrantă de viață ca și de adevăr: Huygens îi va cere să curețe lumea de potopul universal de erori și ignoranță (AT, I, 462), iar Balzac, amintindu-i de Istoria spiritului său pe care prietenii o așteptau de la el, nu uită să invoce acele reușite anterioare ale sale împotriva „giganților școlii”.

Descartes va apărea unora chiar ca un soi de doctor al sufletelor – nu spune chiar el că morala este un fruct al științei sale? „Scrisorile domniei voastre îmi servesc întotdeauna ca antidot împotriva melancoliei – atunci când nu mă învață ceva, ele îndepărtează spiritul meu de obiectele dezagreabile cu care acesta se întâlnește zi de zi, pentru a-l face să contemple fericirea pe care o posedă prin prietenia unei persoane cu calitățile voastre, sfaturilor căreia pot încredința conduita vieții mele” îi scria în 1645 prințesa Elisabeta (AT, IV, 233), care într-o altă scrisoare îl considera pe Descartes ca fiind „persoana cea mai în măsură din lume” de a-i corecta defectele (AT, IV, 336).

Cei care îl întâlnesc, simt că se află în preajma unui spirit deosebit: Morin mărturisește că „din momentul în care am avut onoarea de a vă vedea și de a vă cunoaște la Paris, am considerat că sunteți un spirit capabil să lase posterității ceva rar și înălțător” (AT, I, 537) și tot el vede în Descartes spiritul „mai subtil și mai fecund decât oricare altul din acest secol” (AT, II, 288-289). Cristina îl primește la Stockholm „cu o atenție care a fost remarcată de întreaga Curte, contribuind poate la sporirea invidiei (jalousie) pe care i-o nutreau câțiva savanți și care la venirea lui se pare că deja era considerabilă”⁹⁰, fapt confirmat și de o scrisoare a lui Chanut (AT, V, 641).

Unii corespondenți nu își ascund dificultățile pe care le au în a decripta „marea carte a naturii” așa cum este ea înfățișată în scrierile carteziene. Să nu uităm că, până și într-un domeniu în care a excelat, cum ar fi geometria, a fost nevoie de o ediție „de popularizare” la numai un an de la apariția eseului său. Nu mai surprinde atunci mărturia lui Morin: „cu spiritul vostru obișnuit cu cele mai subtile și înalte speculații ale matematicilor, vă închideți și vă baricadați de o asemenea manieră în termenii și în modalitățile de a vorbi sau de a enunța, încât pare de la bun început că sunteți impenetrabil” (AT, I, 540).

Printre cei care se delimitează de ideile sale se află chiar foști adepți fideli, cum este cazul lui Regius, care în fond nu face, în limbaj modern, decât să-și exprime dreptul de a avea propria opinie în anumite privințe, amendând ceea ce el vedea, într-o manieră pozitivistă avant la lettre, ca ingerință a metafizicii în știință: „Căci exemplul unui om ca mine, care nu trece deloc drept un ignorant în filosofia voastră, nu va servi decât să aprobe diferite persoane care au deja opinii (sentiments) foarte diferite de cele ale voastre asupra acestor subiecte; iar aceștia nu îmi vor refuza calitatea de om de onoare, văzând că angajarea mea alături de domnia voastră nu mă împiedică să mă îndepărtez de opiniile voastre atunci când acestea nu sunt justificate (...) Şi, pentru a nu vă ascunde nimic, mulți de aici sunt convinși că v-ați discreditat mult filosofia publicându-vă metafizica” (AT, IV, 255). Într-atât dorește Regius să nu ascundă nimic, încât uită de respectul pe care i-l datora celui căruia îi fusese totuși discipol și de la care păstrase încă orientarea filosofică generală, povestindu-i lui Descartes că artificiile sale metafizice nu se deosebesc cu nimic în ochii unora de extravaganțele și nebuniile unui bufon sau ale unui apucat, care și ei cred cu perseverență în ceea ce fac! Mai ales că pentru Regius, ca și pentru alți universitari olandezi adepți ai lui Descartes, acceptarea ideilor carteziene nu fusese rezultatul a ceea ce se poate numi o modificare spirituală bruscă, ci al unei evoluții proprii⁹¹.

Prof. Viorel Vizureanu (n. 1969) este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 2005, cu o teză la intersecţia dintre istoria logicii şi istoria filosofiei. Pe lângă activitatea de cercetare pe teme de filosofie europeană modernă, cu un interes special pentru sistemul filosofic al lui Descartes, Profesorul Vizureanu a adus contribuţii la istoria logicii româneşti şi, mai recent, la înţelegerea impactului globalizării asupra identităţilor culturale. Este prodecan al Facultăţii de Filosofie din anul 2012.

Lista lucrărilor publicate:

a. Lucrări ca unic autor:

Descartes, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, 234 p., ISBN 973-8064-53-8

Proiecte filosofice ale Modernităţii, vol. I, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, 202 p., ISBN 978-973-737-466-0

Schiţă pentru o istorie a logicii Renaşterii, vol. I, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, 222 p., ISBN 978-973-737-481-3

Repere clasice ale logicii româneşti , Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, 148 p., ISBN 978-973-27-2372-2

Logică şi metodologie în istoria filosofiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 2013, 161 p., ISBN 978-606-16-0337-4

Bibliografia logicii româneşti. Articole în reviste de specialitate, 142 p., Editura Universităţii din Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-16-0336-7

b. Lucrări colective:

Aristotel – program filosofic şi prelungiri doctrinare (împreună cu S. Grama, Cr. Iftode, M. Pop, A. Găitănaru), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, 308 p., ISBN 973-737-129-1

c. Editor:

Alexandru Surdu, Filosofia modernă – Orientări fundamentale, ediţie îngrijită, prefaţă şi antologie de texte de Viorel Vizureanu, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, 350 p., (din care antologia de texte: 166 p., din care 25 p. de traduceri revizuite şi 4 p. de traduceri noi de Viorel Vizureanu) ISBN 973-956-050-8

Alexandru Surdu, Filosofie contemporană, ediţie îngrijită, prefaţă şi antologie de texte de Viorel Vizureanu, Edit. Paideia, Bucureşti, 2003, 382 p. (din care antologia de texte: 220 p., din care 42 p. de traduceri revizuite de Viorel Vizureanu) ISBN 973-596-183-0

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent, aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

 Cartea prof. univ. dr. Viorel Vizureanu este o excelentă trecere în revistă a vieții lui Descartes, a conceptelor și a ideilor lui, dimpreună cu un autoportret al filosofului francez și o prezentare a percepției atât în epocă, cât și în secolele următoare, a sistemului filosofic și a ideilor științifice carteziene. Cartea cuprinde și o bibliografie vastă, un glosar de concepte carteziene și un tabel cronologic al vieții și al operei filosofului francez.