Postomul.O critică a subiectivității postumane - Constantin Ghioancă

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Constantin Ghioancă aprofundează, în acest volum, gândirea postumană, cu reperele și implicațiile ei teoretice și practice.

Lucrarea prezintă relația dintre om și tehnologie, diversele teorii privind postumanismul, precum și o analiză critică a subiectivității postumane.

În ceea ce privește structura lucrării, precizăm că aceasta se desfășoară pe parcursul a trei capitole principale, ele incluzând mai multe subdiviziuni. Cele trei capitole urmează o linie de argumentare logică și progresivă, astfel:

În primul capitol, intitulat Postumanismul filosofic: delimitări conceptuale, geneză și caracteristici urmărim o prezentare teoretică generală a postumanismului care presupune, printre altele, mai multe clarificări conceptuale și identificarea izvoarelor filosofice din care s-a inspirat această mișcare.

În al doilea capitol, intitulat Subiectivitatea postumană: aspecte filosofice istorice și identitare, se restrânge aria e investigare la nivelul subiectivității postumane. Astfel, capitolul debutează cu un survol istoric, din Antichitate și până în prezent, al principalelor repere filosofice referitoare la natura umană. Desigur, nu este nici pe departe un studiu exhaustiv al acestei tematici, fiindcă nu constituie scopul urmărit în lucrare.

Ultimul capitol al lucrării, cel de-al treilea, este intitulat Subiectivitatea postumană: aspecte critice. După cum sugerează chiar titlul acestui capitol, partea finală a cercetării are în atenție o analiză critică a subiectivității postumane, din mai multe unghiuri de vedere.

Postumanismul este un concept care își are originea în domeniile științifico-ficțional, futurologiei, artei contemporane și filosofiei. Conceptul abordează chestiuni de etică și justiție, comunicare lingvistică și trans-specie, sisteme sociale și aspirațiile intelectuale ale interdisciplinarității.

Postumanismul nu trebuie confundat cu transumanismul (îmbunătățirea biotehnologică a ființelor umane) și definițiile înguste ale postumanului ca transcendența sperată a materialității. Noțiunea de postuman apare atât în ​​postumanism, cât și în transumanism, dar are un sens special în fiecare tradiție. În 2017, Penn State University Press, în cooperare cu Stefan Lorenz Sorgner și James Hughes, a înființat „Journal of Posthuman Studies”, în care pot fi analizate toate aspectele conceptului „postuman”.

Cum am ajuns să vorbim despre postumanism

Nu există un singur postumanism, ci mai multe. Doar în măsura în care aceste postumanisme au însuşiri comune care le diferenţiază ca grup de alte viziuni – contemporane sau anterioare – asupra lumii se poate vorbi despre postumanism ca despre un curent de gândire care pune la îndoială şi încearcă să depăşească, în diferite feluri şi în diferite grade, conceptele fundamentale ale umanismului: natura umană, excepţionalismul uman, subiectivitatea, conştiinţa de sine, dualitatea minte/corp, agentivitatea, autonomia, identitatea, esenţa, valoarea, opoziţia natură/cultură etc. Din acest punct de vedere, postumanismul este continuarea critică a direcţiei antiumaniste din teorie şi filosofie, care a început odată cu „maeştrii suspiciunii”, Nietzsche, Freud şi Marx (cf. Paul Ricœur, De l’Interprétation: Essai sur Freud), a continuat cu unii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt (Benjamin, Marcuse, Horkheimer etc.), cu structuralismul (Saussure, Lévi-Strauss, Barthes, Althusser etc.) şi a ajuns la apogeu odată cu poststructuralismul şi deconstructivismul (Foucault, Derrida, Bourdieu etc.), studiile culturale şi despre ştiinţă, postcolonialismul, feminismul şi teoriile numite generic „postmoderniste” [Lyotard, Baudrillard, Deleuze, Guattari, Kristeva, Cixous, Irigaray, Butler, McLuhan, Latour, Agamben etc.). Despre unii autori antiumanişti se poate spune că au virat spre postumanism în ultimele etape ale carierei lor (vezi, spre exemplu, Derrida, „L’Animal que donc je suis (à suivre)”].

O diferenţă importantă între postumanism şi antiumanism este de ordin metodologic: dacă antiumanismul este critic şi negator, încercând mai degrabă să deconstruiască ideile umaniste, postumanismul este descriptiv şi afirmativ, principala lui preocupare fiind găsirea unei noi serii de concepte, dar şi a unei noi etici care să fie proprii lumii contemporane (Haraway, „Un manifest al cyborgului”, Wark, „Information wants to be free (but is everywhere in chains)”). Din acest punct de vedere, postumanismul este tributar antiumanismului, în sensul că se bazează pe critica adusă umanismului de către acesta din urmă, însă îl consideră doar o etapă istorică ce trebuie depăşită prin afirmarea unei noi înţelegeri, pozitive, a lumii (Braidotti, Postumanul). Astfel, se poate spune că postumanismul are o istorie, dar nu şi o tradiţie.

Postumanismul nu trebuie confundat cu ideologia futuristă şi mişcarea activistă numită transumanism, care încearcă să amelioreze omul cu ajutorul tehnologiei. Din multe puncte de vedere, transumanismul rămâne captiv în ideologia umanistă, mai ales atunci când perpetuează dualismul minte/corp şi consideră că mintea/conştiinţa poate fi transplantată într-o maşinărie. Dar, „presupunând chiar că o asemenea separare ar fi posibilă, cum ar putea cineva să creadă că, ajunsă într-un mediu total diferit, conştiinţa ar rămâne neschimbată, ca şi cum nu ar avea nici o legătură cu corpul care o adăposteşte?” (Hayles, How We Became Posthuman).

Figura principală a postumanismului este post-omul sau postumanul [posthuman], care uneori mai poartă numele de monstru, cyborg (Haraway), gamer sau hacker (Wark). Post-omul nu este nici o fiinţă reală, nici una imaginară, ci virtuală (Haraway, „The Promises of Monsters: A Regenerative Politics for Inappropriate/d Others”, Hayles, How We Became Posthuman). Spre deosebire de om, post-omul nu are o ontologie stabilă, nu are natură umană, consideră că identitatea lui este fluidă, multiplă, eterogenă, mereu în devenire. Pentru el, conştiinţa este un epifenomen şi consideră că „limbajul a fost învestit cu prea multă putere” de cotitura lingvistică (Barad, „Performativitatea postumană”). Post-omul respinge dualitatea minte/corp, privilegiază materialismul monist în faţa dualismului şi, de multe ori, informaţia în faţa materiei. Era geologică în care apare post-omul este antropocenul.

Din interesul postumanismului faţă de post-om nu trebuie dedus, neapărat, că omul este mort: „Dacă «Omul» este prezent la propriile funeralii, cum ar putea «el» să fie mort?” (Badmington, „Teoretizarea postumanismului”). Post-omul este contemporan cu omul umanist. Deşi există variante „apocaliptice” de postumanism, cele mai multe consideră că apocalipsa a avut loc deja, deci nu va mai urma niciodată: „Viitorul nu vine niciodată” (Pepperell, „The Posthuman Manifesto”). Pe de altă parte, post-omul ştie că omul este invenţia sa, motiv pentru care nu mai poate crede în el şi în valorile lui. Iluzia că singur omul a construit lumea – fără nici o contribuţie a celorlalte specii – nu diferă cu nimic de iluzia că Dumnezeu a creat lumea (Haraway, „Anthropocene, Capitalocene, Plantationocene, Chthulucene: Making Kin”). „Omul umanist” se crede Dumnezeu şi măsura tuturor lucrurilor, post-omul ştie că este cyborg şi creatura tuturor lucrurilor: „Deşi ambii sunt prinşi în dansul spiralei, mai bine cyborg decât zeiţă” (Haraway, „Un manifest al cyborgului”).

Relaţia speciei umane cu tehnologia, una dintre temele importante, este complexă: revoluţia tehnologică a dus la oprimare şi colonizare (Adas, Machines as the Measure of Men), dar şi la emancipare. Oricum ar sta lucrurile, „tehnologiile de comunicaţie şi biotehnologiile sunt unelte esenţiale care ne reconfecţionează corpurile” (Haraway, „Un manifest al cyborgului”), motiv pentru care trebuie studiate, analizate şi înţelese ca „prelungiri ale corpului” sau proteze, nu ca obiecte independente (McLuhan, Să înţelegem media). Tehnologia, la fel ca ştiinţa, nu este niciodată ideologic neutră (Latour, Nu am fost niciodată moderni). Lumea în care trăim astăzi este, cu siguranţă, cea mai mediată tehnologic din istorie, dar fiecare epocă de până acum ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru. Pentru unii postumanişti, limbajul articulat este prima extensie a corpului, deci prima proteză tehnologică.

Închei această prezentare cu o menţiune importantă: postumanismul pe care l-am descris foarte pe scurt mai sus poartă denumirea convenţională de „postumanism critic”, pentru că s-a dezvoltat din teoria critică şi studiile literare şi culturale (vezi Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, „Postumanismul”, http://www.posthum.ro). Putem vorbi, pe lângă el, şi despre un postumanism literar-artistic? Pot exista, desigur, lucrări inspirate din problematica postumanistă sau cu teme (aşa-zise) postumaniste ori postumaniste (accentul este important aici, ca oriunde), la fel cum pot exista interpretări de acest tip ale literaturii, dar postumanismul rămâne, până la capăt, o teorie şi nu poate fi considerat un curent literar propriu-zis; ar fi ca şi cum am spune că structuralismul sau deconstructivismul sunt (şi ele) curente literare. Într-un sens destul de precis, cu origini în manifestele avangardei istorice (în special ale futurismului şi dadaismului) şi ajuns deja definitiv în anii 1960, teoria a devenit o formă autonomă de discurs, diferită atât de literatură, cât şi de filosofie. Postumanismul păstrează şi susţine această autonomie. El nu este o teorie a literaturii sau a artei, dar (uneori) poate fi de dragul lor.

În rest, la fel ca orice alt concept, postumanismul poate însemna orice ne dorim sau ne vom dori să însemne, dar pentru asta are nevoie de o altă definiţie, total diferită de cea (deja) „istorică” (Clarke & Rossini, eds., The Cambridge Companion to Literature and the Posthuman).

(Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 82-86)

Constantin Ghioancă este doctor în teologie și filosofie (Universitatea din București) și pastor la Biserica Creștină Baptistă „Adonai” din București. Este cadru didactic la Institutul Teologic Baptist din București și la Școala Biblică „La Grazia” din Italia.

A publicat mai multe cărți și articole, dintre care amintim: Predicarea expozitivă: mai mult decât o simplă metodă, Editura Făclia, Oradea, 2018; Familia sub asediu: o perspectivă biblică asupra familiei după voia lui Dumnezeu, Editura Făclia, Oradea, 2017; Bisericile emergente vestice din perspectivă baptistă românească, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010. Conferențiază în țară și străinătate pe diverse tematici privitoare la familie, predicare, relația biserică și societate, filosofie.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Postfața lucrării este semnată de Wilhelm Dancă.