Quine - Ion C. Popescu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

Filosofia analitică este axată pe probleme şi analize conceptuale. Quine, înainte de a reexamina  marile întrebări ale filosofiei tradiţionale, se interesează de condiţiile de semnificaţie ale discursului, propunând o analiză a logicii şi semanticii acestuia; dând naștere unui ansamblu de idei ce a dominat filosofia analitică vreme îndelungată.

Willard Van Orman Quine (25 iunie 1908 – 25 decembrie 2000), frecvent întâlnit sub forma W.V. Quine sau W.V.O. Quine (dar cunoscut de prietenii apropiați drept „Van”) a fost unul din cei mai influenți filosofi și logicieni americani ai secolului XX. Quine este cel mai important continuator al ideilor lui Rudolf Carnap, precum și cel mai mare empirist american.

S-a născut la Akron, Ohio, unde a urmat și studiile gimnaziale. Avea o pasiune deosebită pentru desenatul hărților și chiar își rotunjea veniturile primite de la părinți desenând și vânzând hărți. Mai târziu, profesor fiind la Harvard, Quine scria despre atlase geografice în The New York Review of Books. Se înscrie la Colegiul Oberlin pe care îl absolvă în 1930. Doi ani mai târziu își ia doctoratul la Harvard cu Whitehead. Se întâlnește cu marii oameni de știință și marii filosofi care trăiau și lucrau în Europa Centrală. Îl cunoaște pe Rudolf Carnap de care-l va lega o prietenie solidă toată viața. Dedicația de pe opera sa cea mai importantă, Cuvânt și Obiect, este adresată lui Carnap: „Lui Rudolf în calitate de prieten și profesor”.

Quine și-a început cariera academică prin contribuții la dezvoltarea logicii matematice și a avut un rol foarte important în crearea comunității de logicieni din Statele Unite (i-a ajutat pe Carnap și Alfred Tarski să emigreze, a coordonat disertațiile unor logicieni importanți, a scris câteva manuale care stau încă la baza didacticii moderne a logicii, bazată pe studiul logicii predicatelor de ordinul întâi cu identitate, cu semantică de tip tarskian, și cu deducție naturală gentzeniană pentru teoria demonstrației).

Quine a devenit faimos în anii '50-'60 pentru critica distincției dintre enunțuri analitice și enunțuri sintetice („Two Dogmas of Empiricism”, 1951) și argumentul indeterminării traducerii radicale (Word and Object, 1960). Aceste argumente, împreună cu teza subdeterminării teoriilor științifice de către evidență, sunt folosite pentru a susține holismul semantic: semnificația expresiilor dintr-un limbaj (sau a conceptelor dintr-o teorie) este determinată nu individual, ci de întregul limbaj/ întreaga teorie (sau, cel puțin, de un fragment suficient de cuprinzător). Deși teza înrudită a holismului epistemologic (nici un enunț nu este confirmat de experiență în mod izolat, ci numai prin participarea sa la o teorie științifică) este larg acceptată de către filosofii contemporani, celelalte au fost sursa unor dezbateri extrem de animate, dar nu în totalitate satisfăcătoare (Dennett scrie chiar, în ultima lui carte, că dezbaterea dintre Quine și criticii săi nu a mai avansat din 1974, anul publicării unui simpozion despre Word and Object!).

 ...

II. EMPIRISMUL PRAGMATIC

§2. Cinci pietre de hotar

Corabia noastră continuă să plutească pentru că la fiecare modificare păstrăm cea mai mare parte a ei neştirbită şi în stare de funcţionare.

În 1951 începea pentru toată lumea a doua jumătate a secolului al XX-lea; dar pentru o mare parte a mişcării filosofice a acestui secol, lucrul se întâmpla nu doar pentru că acesta era primul an al deceniului al şaselea, ci şi pentru că atunci apărea Două dogme ale empirismului de Quine, în care mulţi au văzut un recviem pentru empirismul înmormântat definitiv: filosofia de inspiraţie ştiinţifică intra atunci într-o epocă nouă, epoca post-empiristă. Ciudat este că nu astfel vede lucrurile Quine însuşi, pentru care empirismul făcea ceva mai bun decât să moară: evolua. Dar prima impresie îşi avea justificările ei: autorul celor Două dogme recunoştea ulterior că acest titlu „s-a dovedit nefericit prin sugestia lui, neintenţionată dar foarte reală, că nu există nici un empirism fără dogmele în chestiune” (1960, p. 68n).

Istoria pare să fie o chestiune de succesiune de generaţii, adică o chestiune de genealogii – ale persoanelor, ale evenimentelor, ale stărilor. Aşa-numita cale regală în istorie nu pare să fie altceva decât genealogie trunchiată: arborii genealogici naturali sunt prea stufoşi pentru imaginaţia noastră limitată şi, în retrospecţia noastră tendenţioasă, ei sunt tunşi cu o brutalitate care nu poate să fie comandată decât de idiosincrazii. De natura unei asemenea simplificări apare a fi, de exemplu, stabilirea de filiaţii în linie paternă ale întâilor născuţi şi numirea acestor cioturi privilegiate, când sunt regale, dinastii, iar a idiosincraziei care le-a dirijat tunsoarea, legitimitate. Din loc în loc, o ramură până atunci dreaptă se strâmbă într-o parte, semn că acolo un bastard a izbutit să uzurpe şi să întemeieze o nouă dinastie, cu o nouă legitimitate; şi cel puţin unele dintre aceste cotituri sunt evaluate retrospectiv, cel puţin de unii dintre istorici, ca benefice. Istoria filosofiei nu pare să facă excepţie, fiind ea însăşi o chestiune de genealogii, numai că de genealogii spirituale; un fel de Who’s who al numelor care au ilustrat-o, cu înrudirile de rigoare: aşa, de exemplu, spunem „Socrate, magistrul lui Platon” la fel cum spunem „Abraham, tatăl lui Isaac”.

Despre empirismul britanic, clasic sau tradiţional, se poate spune că reprezintă o încercare de uzurpare mic-burgheză a spiritului aristocratic reprezentat în filosofie de speculaţia abstractă şi ermetică, o încercare de vulgarizare a filosofiei; sau, schimbând perspectiva, o încercare de infuzare a unei doze de sânge plebeu sănătos în nişte artere aristocratice în care circula un lichid subţiat de o vaguitate sterilă. „De multă vreme” – scria Locke în Epistola către cititor care deschidea celebrul său Eseu – „formele de exprimare vagi şi fără nici un înţeles, precum şi limbajul impropriu, trec drept mistere ale ştiinţei; vorbe mari sau greşit întrebuinţate, care înseamnă prea puţin sau nimic, au căpătat, prin prescripţie, un asemenea drept de a fi luate în mod greşit drept învăţătură adâncă şi înălţime a speculaţiei, încât nu va fi uşor să-i convingem pe cei care le întrebuinţează sau pe cei care le ascultă că ele nu sunt decât un mijloc de a ascunde neştiinţă şi de a pune piedici adevăratei cunoaşteri” (Locke, 1961, p. 6). 

...

II. RELATIVITATEA ONTOLOGICĂ

§11. Nestatorniciile referinţei

Limbajul este înrădăcinat în ceea ce un bun limbaj ştiinţific evită.

Un al şaselea punct de cotitură în evoluţia empirismului, pe care Quine ar fi putut să-l enumere ca atare, este legat de dezminţirea ideii conform căreia criticismul filosofic în genere şi cel empir ist în speţă, ca manifestare a reflexivităţii filosofiei în sensul precizat mai-nainte, ar echivala în mod obligatoriu cu abandonarea oricărei problematici ontologice în favoarea exclusivă a celei epistemologice. După Quine, orice teorie poate fi studiată sub două aspecte diferite. Unul este cel pe care el îl numeşte ideologic („ca să dăm un sens bun unui cuvânt rău” – 1961.7, p. 131): ce idei pot fi exprimate în respectiva teorie? Celălalt este aspectul ontologic: ce entităţi asumă ea?

Această enunţare a aspectelor sub care poate fi examinată o teorie foloseşte limbajul necritic al ideilor şi al asumărilor, care sunt tot idei. Reformulată în termeni empirişti, problema ideilor exprimate într-o teorie devine problema limbajului utilizat de o teorie, adică a propoziţiilor componente şi a termenilor admisibili în construcţia lor: de exemplu, problema definibilităţii termenilor teoretici în termeni de observaţie, înţeleasă nu ca problema stabilirii unor sinonimii, ci ca problema stabilirii unor echivalenţe cognitive întemeiate pe substituibilitatea salva veritate (§§ 5, 9). Cea mai mare parte a celor spuse în întreaga secţiune precedentă cade sub acest titlu al „ideologiei”. La rândul ei – întrucât asumarea este un act mintal şi actele mintale sunt în mod notoriu alunecoase şi greu de surprins — şi problema ontologică poate fi reformulată critic cu referire la limbaj: în loc să ne întrebăm ce entităţi asumă o teorie, putem să ne întrebăm la ce se referă termenii acelei teorii. Aceasta aminteşte de manevra replierii semantice despre care vorbeam în § 3; ea sugerează nu dependenţa de limbaj a existenţei, ci modestia recunoscută a teoriei filosofice a existenţei: ceea ce este examinat nu este o stare de lucruri ontologică independentă de orice discurs, ci angajările ontologice ale unui discurs. „Ce există nu depinde în general de folosirea limbajului, dar ce spune cineva că există depinde” (1961.6, p. 103).

Chiar reformulate în această manieră empiristă, aspectul ideologic şi cel ontologic nu par să se afle în nici o relaţie simplă. Admiţând, de exemplu, că limbajul unei teorii include numerale, folosirea acestora poate constitui un indiciu sigur că acea teorie asumă – sau se angajează la – existenţa unor entităţi care ar fi numerele, sau, altfel spus, că numeralele se referă la numere?

Limbajul unei teorii ştiinţifice este limbaj ştiinţific, desigur; dar neologismul ştiinţific nu este decât evoluţie conştientă de sine a limbajului obişnuit, aşa cum ştiinţa însăşi este evoluţie conştientă de sine a bunului simţ sau a cunoaşterii comune. Funcţia referenţială a limbajului ştiinţific este reportată de omul de ştiinţă din limbajul de fiecare zi, unde apare ca un lucru de la sine înţeles. Cum orice individ îşi dobândeşte primele sale elemente de limbaj prin condiţionare a unor complexe sonore observabile (ca răspunsuri comportamentale) la situaţii externe observabile (ca stimuli), ideea că limbajul are o funcţie referenţială – că este „despre ceva” – este o idee în care şi cu care creştem, parte componentă a unei „filosofii arhaice” pe care „o absorbim odată cu laptele matern” (1966.19, p. 216). Dar dacă funcţia referenţială a limbajului natural apare global ca fiind ceva de la sine înţeles, în detaliul ei se vădeşte a avea adesea un caracter nestatornic. Putem să ilustrăm cel puţin trei genuri distincte de asemenea nestatornicie: vaguitatea referinţei, ambiguitatea ei şi opacitatea referenţială.

Câteva cuvinte despre aşa-numitul „aparat critic” al cărţii. În ordonarea bibliografiei, ca şi în trimiterile bibliografice, am folosit metoda modernă a identificării lucrării prin numele autorului şi anul apariţiei. Acolo unde este vorba de lucrări republicate, anul primei apariţii este indicat în paranteză. Din raţiuni de economie a spaţiului tipografic, trimiterile la lucrările lui Quine se fac direct la anul de apariţie, fără a se mai repeta numele autorului. Mulţumesc profesorului Quine pentru a-mi fi pus la dispoziţie lista completă a publicaţiilor sale, din care n-am reprodus, fireşte, decât lucrările la care am făcut efectiv trimitere în text. Capitolele mai importante au, la sfârşit, trimiteri bibliografice cuprinzătoare.

În redactarea cărţii am urmărit să conservăm, pe cât a fost posibil, construcţia frazei specifică autorului monografiat; pentru asta am resimţit nevoia să dăm unortermeni şi expresii englezeşti o traducere proprie – „nestandard” ca să zicem aşa – pentru care am anexat un mic glosar, avizaţi de precedente nefericite. Iată un exemplu. Sinn und Bedeutung a lui Frege a fost tradusă în româneşte ca Sens şi semnificaţie. Russell şi Carnap au tradus Sinn-ul lui Frege în limba engleză prin Meaning. Pe de altă parte, Meaning and Necessity a lui Carnap a fost tradusă în româneşte ca Semnificaţie şi necesitate. Aşadar, s-a tradus în româneşte prin „semnificaţie” atât Bedeutung-ul lui Frege, care e referinţa, cât şi Meaning-ul lui Carnap, care e înţelesul; glosarul nostru este destinat să preîntâmpine asemenea confuzii.

Motourile care deschid fiecare capitol sunt din Quine.

S-a născut la Akron, Ohio unde și-a făcut și studiile gimnaziale. Avea o pasiune deosebită pentru desenatul hărților și chiar își rotunjea veniturile primite de la părinți desenând și vânzând hărți. Mai târziu, profesor fiind la Harvard, Quine scria despre atlase geografice în The New York Review of Books. Se înscrie la Colegiul Oberlin pe care îl absolvă în 1930. Doi ani mai târziu își ia doctoratul la Harvard cu Whitehead. Intră într-o perioadă fertilă din viața lui, în care se întâlnește cu marii oameni de știință și marii filosofi care trăiau și lucrau în Europa Centrală. Îl cunoaște pe Rudolf Carnap de care-l va lega o prietenie solidă toată viața. Dedicația de pe opera sa cea mai importantă, Cuvânt și Obiect, este adresată lui Carnap: „Lui Rudolf în calitate de prieten și profesor”.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Lucrarea prezintă empirismul pragmatic elaborat de Quine și demersurile sale analitice.