Ganduri filosofice frante – cugetari vieneze – Radu Patrascu, coordonator Vasile Morar

Radu Pătrașcu, coordonator Vasile Morar

Cartea cuprinde lucrarea de liicență, disertația și articole publicate în ziare ale filosofuluiRadu Pătrașcu, precum și gândurile familiei și a celor cunoscuți privind viața și gândirea acestui tânăr filosof – a cărui viaţă a fost curmată în chip absurd şi tragic, într-un groaznic accident petrecut în ziua de 21 aprilie 2002.

Mai multe detalii

2284P

Nou

38,00 lei cu TVA

Cartea prezintă gândirea filosofului român, Radu Pătrașcu, și temele sale de cercetare: „Cititorule, pregăteşte-te să vezi cum s-a dezvoltat gândirea unui tânăr filosof român timp de doar un deceniu atât cât i-a îngăduit destinul să fie pe pământ. Întâmplător-neîntâmplător, tocmai tema destinului l-a preocupat, alături de cea a iubirii şi a morţii, apoi şi în tot răstimpul creativităţii sale filosofice, cu certitudine, una de excepţie. Laboratorul gândirii sale merită să fie cunoscut pentru că este exemplar. Baza acestei exemplarităţi derivă din încrederea sa, fără de nicio rezervă, în capacitatea facultăţii omeneşti de a judeca şi de a cuprinde adevărul, binele şi frumosul: oricând şi oriunde acestea apar în viaţa şi creaţiile fiinţelor umane. Era un spirit clasic, trecut prin neliniştile semnalate de romantism, dar, finalmente-optimist, era un utopist treaz – aidoma marilor moralişti, pentru el, Cioran în primul rând”.

Vasile Morar, coord. lucrării.

 

AutorRadu Pătrașcu, coordonator Vasile Morar
Anul publicării2019
Format140 x 200 mm
Nr. pagini256
ColecțiaStudii si eseuri - Filosofie
eBook2132-ganduri-filosofice-frante-cugetari-vieneze-radu-patrascu-coordonator-vasile-morar-9786067482911.html
ID Hard Cover2132-ganduri-filosofice-frante-cugetari-vieneze-radu-patrascu-coordonator-vasile-morar-9786067482911.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-291-1

Scrieţi un comentariu

Ganduri filosofice frante – cugetari vieneze – Radu Patrascu, coordonator Vasile Morar

Ganduri filosofice frante – cugetari vieneze – Radu Patrascu, coordonator Vasile Morar

Cartea cuprinde lucrarea de liicență, disertația și articole publicate în ziare ale filosofuluiRadu Pătrașcu, precum și gândurile familiei și a celor cunoscuți privind viața și gândirea acestui tânăr filosof – a cărui viaţă a fost curmată în chip absurd şi tragic, într-un groaznic accident petrecut în ziua de 21 aprilie 2002.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Cartea prezintă gândirea unui tânăr filosof român, temele sale de cercetare și subiectele care l-au pasionat.

A fost o vreme când – departe de ochii şi foşnetul lumii, într-o întâlnire hieratică desfăşurată pe fundalul Alpilor elveţieni – cel mai mare poet de limbă germană îi înmâna celui mai mare poet de limbă franceză traducerea proprie a celui mai personal poem de până atunci al meridionalului, într-o caligrafie definitivă, aşternută pe o hârtie rară, legată în piele de bou. Suprem omagiu al unui spirit delicat, acest gest simbolic păstra ceva din pietatea cu care vechii pictori japonezi schimbau între ei autoportrete. (La un nivel transindividual acest dar nu era altceva decât reverenţa unei limbi în faţa alteia.) Aceste vremuri, dincolo de insolitul apropierii liderilor a două literaturi distincte, au o notă defunctă care nu poate scăpa azi nimănui: ele sunt irepetabile. Mai precis – când ne gândim la Rilke sau la Valéry, nu puterea lor de invenţie verbală ni se pare iremediabil pierdută, nu valoarea lor ca poeţi ni se pare unică (deşi este în gradul cel mai înalt), ci atitudinea pe care au înţeles să o aibă faţă de poezie ni se pare imposibil de recuperat. Atunci, la începutul secolului al XX-lea, într-o epocă tulbure din punct de vedere stilistic, când toate formulele academice erau aruncate peste bord şi fiecare căuta tonul autentic, marea poezie era aşteptată, fie activ, printr-un continuu travaliu spiritual (cazul lui Valéry, steril 20 de ani până în momentul „Tânăra Parcă”), fie pasiv, ca inspiraţie cvasi-divină (cazul lui Rilke, mut opt ani până la „Elegiile Duineze”).

Astăzi, candoarea pe care orice invocare a Muzelor o presupune a dispărut. Poeţii de profesie semnează cu editurile contracte pentru mai multe volume în avans. În genere, este pentru prima oară în istoria artei când artiştii îşi planifică inspiraţia. Poezia a devenit un exponat mai mult sau mai puţin de lux în vitrina pestriţă a Abteilung-ului „Cultură” din industria de divertisment. Victimă sigură a agresivităţii proprii oricărei curiozităţi unidimensionale, poezia nu va mai fi abandonată pe mare (nu va mai fi acea bouteille à la mer de care vorbea Celan), ci va rămâne ferm ancorată la ţărm. Creator şi paznic totodată al propriei creaţii, poetul nu se va opri aici; ştiind că Muzeul acordă operelor un plus de prestigiu, el se va strădui să-şi asigure nu numai o largă difuzare, ci şi patină; va deveni primul curator avizat al propriei opere, primul în măsură să-i dea o explicaţie en connaisseur. Mai mult estetician decât creator, mai mult negustor decât producător, el va lua cunoştinţă foarte repede de unul dintre adevărurile eterne ale comerţului: totul poate intra în sfera vandabilului. Totul, atât cezurile elegante ce pot constitui fragranţa specială a unei maniere, cât şi nararea declicului iniţial ce le-a făcut posibile; atât creaţia pură şi simplă, cât şi povestea naşterii acestei creaţii (iată pe scurt şi originea happening-ului).

În 1980, la Bad-Homburg Cannstatt, s-a decretat moartea esteticii ca disciplină filosofică. Obligat să renunţe la natura sa schizofrenică, artistul nu va mai avea de ales de-acum decât între întoarcerea la gratuitatea actului creator şi tăcere.

Radu Pătraşcu „Dilema” nr. 434 (22-28 iunie 2001)

Buddhism şi dans

„Când mergi la un concert trebuie să laşi totul acasă şi să speri. Apoi să începi să asculţi. Şi vei vedea dacă se întâmplă ceva sau nu. Dacă se întâmplă, eşti liber. Dacă însă vrei cu tot dinadinsul să ia naştere ceva, acel ceva nici nu va lua naştere în mod liber, nici nu va izvorî din tine. E greu să înţelegi asta când eşti european. Dar muzica nu înseamnă nimic altceva.”

Sergiu Celibidache

Sosit la Berlin în 1936, Sergiu Celibidache va studia nouă ani, în paralel, muzica şi filosofia. Urmarea primei pasiuni: un doctorat cu o teză despre Josquin des Pres şi 414 concerte în alţi nouă ani, începând cu 1945, la pupitrul uneia dintre cele mai prestigioase orchestre din lume, Filarmonica din Berlin, dirijând astfel chiar mai mult decât Hans von Bülow, fondatorul orchestrei. Urmarea celei de-a doua înclinaţii: doctorat în filosofie cu o teză despre gândirea asiatică, o legătură spirituală trainică cu un guru berlinez care petrecuse mulţi ani în India, deprinderea buddhismului Zen şi a unei gândiri sistematice în care totul, de la fiziologie la cele mai rafinate procese intelectuale, stă într-o strictă interdependenţă. Apoi, consecinţele directe: modul de viaţă (cu plimbări la cinci dimineaţa, hrană vegetariană, tăceri prelungite), dispreţul pentru tehnică şi discuri, exigenţa ieşită din comun cu care se referă la melomani (numai cel care e în stare să perceapă simultan începutul şi sfârşitul – principiu preluat din buddhismul Zen – poate avea momente autentice de extaz muzical).

Dar interiorizarea fanatică şi stăpânirea până în cele mai mici detalii a gramaticii muzicale nu îi epuizează personalitatea. Cine ar fi intrat la sfârşitul anilor ’40 în sălile de concert din Berlin ar fi găsit la pupitru mai mult decât un dirijor: un temperament. O dorinţă excesivă de vizualizare a frazei muzicale îşi găsea expresia în dansul magic al unei siluete perfecte. Cunoştinţele coregrafice, auzul fin şi dragostea pentru jazz aduse din România îşi găseau o sublimare desăvârşită: la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin, în afară de dirijat, Celibidache mai făcea un lucru: dansa. Cu dreapta ţinea tactul, în vreme ce cu stânga încerca, printr-o gestică inspirată, să obiectiveze conţinutul ideatic al bucăţii muzicale. Pielea mată, dinţii strălucitori, mimica seducătoare, fizicul de balerin, talentul felin – dura foarte puţin ca spectatorul să cadă în transă. Concertele lui (toate mărturiile concordă în acest punct) erau electrizante, fără precedent...

Radu Pătraşcu „Actualitatea”( 6-7.09.1996)

Cioran sau paradoxul unui destin

Scriitor care încă de la primele sale cărţi apărute în România a şocat prin incandescenţa stilului şi a gândurilor, Cioran are darul de a epata. Drogat de suferinţa care este percepută plenar la toate nivelurile, el doreşte să epuizeze numeroasele faţete ale existenţei umane, precum şi resursele unei limbi care, oricât ar fi de bogată, îşi are limitele ei – iată una dintre obsesiile fiului preotului din Răşinari. Cine ar fi crezut că, schimbându-şi limba de creaţie, eseistul va mai putea reedita acel tensionat spasm interior, având şi handicapul francezei, atât de exactă şi rece, cum el însuşi o defineşte? Şi totuşi performanţele sunt repetate: Cioran obţine, în 1950, premiul „Rivarol” pentru „Précis de décomposition”, o „explozie” cum îi place lui să o numească, carte scrisă de patru ori, până la versiunea finală. Stilul perfect, gândurile pătimaşe şi intransigente se regăsesc în toate eseurile din cele zece cărţi apărute la Paris, în Editura Gallimard.

Cioran detestă sistemele filosofice: el nu este un filosof, ci un gânditor – poet al muzicalelor peisaje extatice. Nu prin filosofie, ci prin poezie, muzică şi pictură se poate supravieţui disperării. Şi totuşi efervescenţa torentului său interior îşi cerea un echilibru organic. Autorul l-a găsit în prezenţa continuă a gândului sinuciderii, ca unică alternativă viabilă în faţa unei existenţe sfârtecate de imposibilitatea de a crede orbeşte în ceva. Cu toate că, atât în prima sa carte în limba franceză, din 1949, cât şi în ultima sa carte de cugetări, acceptă că singura raţiune de a trăi este însuşi faptul că viaţa nu are niciun sens, Cioran supravieţuieşte şi creează în continuare. Deşi, după fiecare carte, şi-a jurat să nu mai înceapă alta, deşi consideră că a supravieţui unei cărţi distrugătoare e penibil pentru autorul ei, obsesiile exprimate şi obiectivate l-au ajutat să treacă dintr-un an într-altul. De patru ani, din 1987, scriitorul nu a mai scris nicio carte, nu a mai creat nimic, în afară de câteva pamflete politice. Să fi devenit pentru eseist mărturisirea că „Renunţarea este singura formă de acţiune care nu înjoseşte” pe care o întâlnim în ultima sa carte – Aveux et Anathèmes – un crez asumat? Să nu fie în stare vulcanicul pamfletar să-şi poarte până la capăt propriul destin? La 8 aprilie, Cioran a împlinit 80 de ani. Fie ca ilustrul octogenar să-mi infirme îndoielile!

Radu Pătraşcu „Viitorul”, nr. 12 (joi, 11 aprilie 1991)

Despre autorul Radu Pătraşcu suntem obligaţi să vorbim folosind timpul trecut, pentru că, din nenorocire, viaţa sa a fost curmată în chip absurd şi tragic, într-un groaznic accident petrecut în ziua de 21 aprilie 2002, când, tânărul filosof, nu împlinise încă nici 28 de ani de viaţă.

 

Radu Patrașcu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, şi la doar 22 de ani devenea absolvent al acesteia cu o teză de licenţă în care a tradus şi comentat trei texte ale filosofului Georg Simmel (1858-1918): Problema destinului („Das Problem des Schicksals”), Pentru o metafizică a morţii („Zur Metaphysik des Todes”) şi Fragment despre dragoste („Fragment über die Liebe”). Între 1998-1999 a urmat cursurile de master „Cultură şi civilizaţie germană” în cadrul Institutului de Studii Româno-Germane, Universitatea Bucureşti (documentare în vederea lucrării „Disoluţia paradigmei moderne în spaţiul de cultură german”): cu profesori din Austria, Germania şi România, toate cursurile, seminariile, lucrările şi examenele fiind desfăşurate în limba germană.

 

Vasile Morar (n.1946) este profesor la Universitatea din București, unde predă etica, estetica, violența în istorie (Holocaust și terorism), etica în afaceri și politică. A dezvoltat în cărțile sale conceptul de morală elementară, concept introdus în literatura etică de coordonatorul tezei sale de doctorat, profesorul Niculae Bellu. Printre cărțile sale se numără Moralități elementare (2001, 2004), Etica în afaceri și politică (2006), Morala elementară - stări, praguri,virtuți (2011). Vasile Morar s-a afirmat în domeniul filosofiei, moralei și eticii în cadrul Universității din București, pe care a absolvit-o în anul 1967 și în care și-a luat doctoratul în Filosofie, sub coordonarea Prof. univ. dr. Niculae Bellu cu teza Sensul normativității în etica teoretică, în anul 1983. Din anul 1995 este Profesor universitar la Catedra de Istorie a Filosofiei și Filosofie a Culturii, Universitatea București. În anul 1983 a primit Premiul Academiei Române Simion Bărnuțiu pentru publicarea tratatului de Estetică. În anul 2001 a primit prestigiosul Premiu Mircea Florian urmare a editării importantei lucrări Morala elementară.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Coordonatorul vol. este prof. univ. dr. Vasile Morar.

10 alte produse din aceeași categorie