Estetica operei de arta - Gheorghe Ceausu

Categoria: emblematic  Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Opera de artă, creația este noutate și înnoire în cultură și artă.

Azi, dominantă e banalizarea a orice, opusă la ceea ce m-a învățat mentorul și prietenul meu, profesorul Marcel Breazu, și anume disociere și ierarhizare. Aceasta are drept rezultat o lume apoasă în care plutesc evenimentele și obiectele ca niște efemeride. S-a scos din manșetă un cuvânt care a făcut carieră, putând să desemeneze orice n-are identitate și contur, performance. Ne înconjoară o lume de obiecte care nu mai reprezintă ceva și se prezintă, cel mult ca simbol al vieții cotidiene. Individul însuși stă confortabil în umbra obiectelor pe care le-a produs ca instrumente.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că această carte s-a scris singură, în timp, și că eu am devenit un executant docil. E drept că m-a cam terorizat. De altminteri, mă nutresc cu opinia că nici uneia dintre lucrările cu caracter autonom nu le este cunoscut de nimeni începutul exact. În cazurile de față, așa-zișii autori știu numai primul gest și pe acesta îl consideră începutul.

Cartea pe care o aveți în mână conține și exprimă o regândire, dar totalizatoare, a operei de artă ca realitate artistică și concept estetic. Am decupat și am stăruit asupra noțiunii de operă de artă, având în vedere că cea de artă există numai în mintea noastră, corolarul fiind faptul că noi venim în contact nemijlocit numai cu opere de artă individuale.

Una dintre definițiile propuse de-a lungul istoriei pentru conceptul de artă o regăsim la Hippolyte Taine, un filosof reprezentativ pentru perioada care a urmat romantismului francez, încadrat în general între 1820 şi 1850. Şcoala romantică a introdus principiul libertății individuale în materie de subiect şi stil, fructificat de către artişti valoroşi, dar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se simțea un blocaj în convenții şi reguli, în teme suprauzitate precum geniul, iubirea sau visul. Noua generație miza pe adevărul ştiințific şi pe găsirea acestuia în orice domeniu, inclusiv în artă. Taine a fost una dintre vocile importante ale acestei pretenții de a insera spiritul ştiințific în toate ariile cunoaşterii.

(historia.ro)

Estetica este un domeniu al filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea frumosului în sens larg. Demersul esteticii are în vedere conceptualizarea frumosului artificial - creația umană, dar și conceptualizarea frumosului natural ca de exemplu - un peisaj, un apus de soare. Din această descriere se observă că estetica are un domeniu de interes mult mai larg decât filosofia artei, aceasta din urmă rezumându-se la analiza artei - deci a obiectelor create de om.
Termenul estetică își are originea în termenul grecesc aistheton însemnând ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simțurilor.

În filosofie termenul este introdus de A. G. Baumgarten, în 1750, în lucrarea Aesthetica. Conform acestuia, estetica este știința cunoașterii senzoriale. Baumgarten distinge între cunoașterea senzorială și cunoașterea pură (a gândirii) prin contrastul dintre scopul esteticii și a logicii: prima urmărește frumosul, iar a doua adevărul.

1. Periodizarea istoriei estetice

Reprezintă o etapă îndelungată de apreciere a varietăților frumosului și ale artei fără a fi defenite în mod explicit. În mileniul III î. Hr. are loc apariția scrisului, care reprezintă o evoluție în atitudinea estetică. Din mileniul III î. Hr. și până în secolul VI î. Hr., apar primele premise estetice. În această perioadă apar primele mitologii antice a bine cunoscutelor civilizații antice (Egiptul, India, China, Babilon etc.). Apare și se dezvoltă arhitectura, sculptura, muzica, teatrul, pictura, literatura etc. Însă conceptele despre frumos sunt diferite la egipteni, indieni sau chinezi. În această epocă era cunoscută „secțiunea de aur” și „numărul de aur” (1,618 phi). Literatura își are începuturile în această perioadă și este marcată de prima operă tragică - „Epopeea lui Ghilgameș”.

1. Prima etapă a istoriei estetice cuprinde secolul VI î. Hr. - secolul XVIII d. Hr. - numită și etapa implicită a istoriei esteticii. La rândul ei, ea se împarte în mai multe subetape: 1.1 Estetica Antică - secolul VI î. Hr. - secolele IV - V d. Hr.; 1.2 Estetica Medievală - secolul VI d. Hr. - secolul XIII d. Hr.; 1.3 Estetica Renașterii - secolul XV d. Hr. - secolul XVI d. Hr.; 1.4 Începutul Epocii Moderne (Barocul și Rococo) - secolul XVI d. Hr. - secolul XVIII d. Hr. În această perioadă estetica se dezvoltă în cadrul filosofiei;

2. Etapa a doua începe cu germanul Baumgarten, din 1750 până în zilele noastre sau este numită și etapa explicită. La rândul ei, ea se subîmparte în: 2.1 Estetica Clasică Germană - sfârșitul secolului XVIII - mijlocul secolului XIX, reprezentată de Imannuel Kant și Hegel; 2.2 Estetica Modernismului - mijlocul secolului XIX - mijlocul secolului XX. În această perioadă se dezvoltă pozitivismul estetic, impresionismul, modernismul, postmodernismul.

Am derivat conceptul de operă de artă din conceptul generic de operă, entitate sui generis în lume specifică lui homo creator și pus în conjuncție cu deducerea lui din cel de artă (arta fiind o abstracție manifestată prin opere individuale care, fără excepție, prin anumite însușiri ale lor „participă” la ea), o prezență indispensabilă și inalienabilă în orice tratat de estetică și de istoria artelor. Deci, cartea este un decupaj cu alură de monografie.

Am avut ca reper printre altele, în această carte, raportul dintre constant și variabil atât în evoluția spiritului artistic, cât și în extensiunea lui pe linie orizontală, și mai cu seamă artisticul ca fiind esteticul prin excelență, ținând seama și de infinitatea metamorfozelor spiritului artistic. Deși interesul s-a concentrat asupra unui portret cât mai complet al operei de artă și cu rigoarea pe care o permite flexibilitatea acesteia, s-au făcut trimiteri, atât cât era necesar și asupra esteticilor ramurilor artei, întrucât acestea din urmă se întemeiază și își extrag dinamica din sisteme de coduri proprii. Așa de pildă, artele spectacolului sunt mutații de tipuri de coduri, ceea ce implică în mod automat și alte conotații și sensuri, cum ar fi cinematograful și teatrul ca treceri de la cuvânt la imagini audio-vizuale.

Conceptul de operă de artă

Noțiunea de operă este mai cuprinzătoare decât noțiunea de operă de artă. De altfel, toată cultura și civilizația este opera omului, iar produsele originale ale unui individ uman prin care el devine creator. Toate sunt opere, iar totalitatea lor este opera lui întreagă. „O operă este orice efect al unei cauze constând într-un impuls voit, iar efectul este întotdeauna un eveniment oarecare.”Autorul citat originează opera în cauză, deși cauza, la rândul ei, prin gândire aristotelică, este un efect al altei cauze și așa mai departe înapoi până la cauza finală. Oricum, o operă este o formațiune de sine stătătoare, construită de către un om sau o colectivitate, prin care se răspunde la o nevoie de ordin utilitar sau spiritual. Deci pe noi ne interesează numai un tip de operă și anume opera de artă, multiplicată nenumărabil și de o diversitate în creștere continuă. „Înțeles ca operă, discursul se caracterizează prin trei trăsături distincte: compoziție, apartenența la un gen, stil individual. Este vorba – cuvântul de operă o indică – de categorii ale producției și muncii care suscită, ca atare, noi probleme de comprehensiune. Prima trăsătură: o operă este o secvență mai lungă decât fraza și formează o totalitate finită și închisă. A doua: opera este supusă unei forme de codificare care se aplică compoziției înseși și face din discurs un gen literar (povestire, poem, eseu...). A treia: o operă primește o configurație unică (s.n.) în virtutea căreia dobândește existență de individ. În această perspectivă, discursul devine obiectul unei praxis și al unei techné. Noțiunea de operă apare astfel ca o mediere practică între doi poli ai discursului: iraționalitatea evenimentului și raționalitatea semnificației. Prin singularitatea ei stilistică, opera ilustrează și exaltă caracterul evenimențial al discursului.”

„De fapt, orice obiect estetic este opera unui proiect uman. A interoga numai şi numai opera, aşa cum spuneam mai înainte, înseamnă a încerca să surprinzi prin ea apelul unui spirit către spiritul nostru, apel care ne propune o căutare şi ne oferă în cele din urmă o mântuire. Prin textul scris sau prin piesa jucată, prin frumuseţea cuvintelor ce au rigoarea construcţiei, un om vorbeşte despre om oamenilor. În această privinţă, obiectele estetice nu constituie decât un caz particular al relaţiilor cu aproapele, un mod special de apariţie a celuilalt.”

Opera de artă, ca de altfel orice operă a omului şi chiar a naturii, este realitate reică şi/sau spirituală posedând alura unui întreg închegat de părţi sau, altfel spus, o ordonare a haosului manifestat ca tendinţă entropică. Operele sunt forme care dau expresie tendinţei de eterogenizare reliefantă. Opera de artă, ca şi cea teoretică, este o organizare de tip cosmoidal a haosului din realitatea naturală şi socială, pe de o parte, şi trăirile conjugate cu gândurile, pe de altă parte. E ordinea împotriva dezordinii. „Arta ca înlocuitor al vieţii, sub aspectul echilibrului, va dispărea când viaţa va avea echilibru, dar ea nu-l va avea, căci «arta se opune naturii».” 

Prof. univ. dr. Gheorghe Ceaușu (n.1931 în satul Smei din orașul Costești – d.aprilie 2017), Doctor Honoris Causa al Universității Nationale de Artă Teatrală și Cinematografică ,,I. L. Caragiale”, a fost o personalitate marcantă a culturii românești.

Vasta sa activitate didactică de șase decenii (1957- 2017) și numărul impresionant de cursuri predate în cadrul UNATC, a făcut să-și pună amprenta asupra marilor nume ale scenei românești. Filosof și teoretician al culturii, Gheorghe Ceaușu și-a dedicat întreaga viață artelor spectacolului, fiind autor a numeroase volume. Amintim doar câteva: ,,Lumea ca spectacol și spectacolul ca lume”, “Fenomenologia aroganței”, ,,9 discipline și 3 domenii”, ,,Pe drumul gândirii axiologice”, “Estetica operei de artă”.

Gheorghe Ceaușu a fost Cetățean de Onoare al Argeșului și Muscelului, profesor la UNATC București, Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, autor al volumelor „Lumea ca spectacol si spectacolul ca lume”, „Fenomenologia aroganței”, „Pe drumul gândirii axiologice” și multe altele.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Lucrarea cuprinde un inventar al tuturor obiectelor considerate opere de artă.