Încercare de metafizică eshatologică - Nikolai Berdiaev

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Pornind de la cercetarea problemei cunoașterii și a obiectivității, problema filosofiei și a existenței, actul creator și misterul noutății, problema istoriei și a eshatologiei, Berdiaev aduce în spațiul cultural european, odată cu publicarea acestui eseu, o temă de reflecție aparte: sfârșitul omului și a istoriei sale, eshatologia.

Berdiaev investighează principalele probleme pe care omul le experimentează în încercarea de a înțelege existența și lumea în care trăiește, ca un proces ce, inevitabil, va lua sfârșit; reușind astfel să dezvolte un eseu amplu asupra eshatologiei.

Escatologia (scris și eshatologia, în limba greacă veche: εσχατολογία, cuvânt compus din τὰ ἔσχατα ta és-chata = „ultimele lucruri” și logos → logie = „studiu”, „învățătură” despre...) este o doctrină filosofică și teologică privind posibilitatea existenței individuale după moarte (eshatologie individuală) și destinul final al lumii (eshatologie universală). Termenul latin este De Novissimus.

 Escatologia individuală derivă din doctrina imortalității personale sau, cel puțin, din ideea supraviețuirii într-o formă oarecare după moartea fizică, urmărește să lămurească condiția, temporară sau eternă, a sufletului fiecărui individ în parte, și modul în care după moarte această condiție depinde de viața prezentă. Escatologia universală are ca obiect ultimele evenimente ale istoriei omenirii, destinul final al genului uman, numit în mod curent sfârșitul lumii, precum și evenimente presupuse sau acceptate de diversele religii, ca învierea și judecata universală. Extrapolând definiția, se poate spune că eshatologia se ocupă cu ultimele speranțe în nemurire ale omenirii în cadrul unei religii sau al unui sistem filosofic.

Deşi se întâmplă la „sfârşitul” istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea, veșnicia. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică.

Apostolul Pavel (I Corinteni 15, 53—58 ; II Corinteni 5, 15—17) face o comparaţie între forma istorică a creaţiei şi a omului, şi forma lor eshatologică. Potrivit Apocalipsei (cap. 5 şi 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinţei Mielului. De altfel, „noul” este numele lui Hristos împăratul. „Prin biruinţa Sa (gr. nikos), moartea a fost înghiţită, Iisus Hristos devenind Domnul (gr. Kirios) nostru” (I Corinteni 15, 57).

Aș putea numi cartea: „Meditație inactuală”. Se leagă îndeaproape de experiența spirituală creată de catastrofele timpului nostru. Dar ideile ei se opun celor ce predomină astăzi și se adresează altor secole. Consonez foarte puțin cu o epocă în care domină massele, cantitățile, tehnica, în care politica biruie asupra vieții spiritului. Am scris cartea într-o epocă groaznică; este mai mică decât aș fi dorit-o. Conține multe lucruri insuficient dezvoltate și explicate; îmi era teamă că evenimentele catastrofale mă vor împiedica să o finalizez. Nu mă adresez unei conștiințe medii normale, organizatoare și organizată social. Pentru mine aceasta ar fi de asemenea o obiectivare. Mă recunosc a fi un gânditor ce aparține tipului aristocrat radical. Mi s-ar putea aplica definiția dată lui Nietzsche: radicalism aristocratic. Am dorit să gândesc, să cunosc, să apreciez lucrurile după ființa lor, fără să mă las influențat sau să mă acomodez, orice ar fi fost. Dar am avut întotdeauna o atitudine negativă față de prezumția și izolarea unei elite cultivate. Încercarea mea nu este de a sugera un plan de organizare a masselor omenești; pentru un asemenea plan nu lipsesc amatorii.

Nikolai Alexandrovici Berdiaev (în rusă Николай Александрович Бердяев; n. 6/18 martie 1874, Kiev, Imperiul Rus – d. 24 martie 1948, Clamart, Franța) a fost un filosof rus care s-a ocupat, cu precădere, de filosofia religiei. Este un important reprezentant al existențialismului.

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu mai mulți studenți social-democrați, dar perioada marxistă a lui Berdiaev se apropie de sfârșit. În lucrarea sa Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinăuntru, și îmi provoacă chinuri.”