Poetica imaginii. O fenomenologie a inaparentului - Dorin Stefanescu

Categoria: emblematic Europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Imaginea – simplă repetiție sau reproducere a ceea ce este – dă de văzut lumea sub chipul aceluiași, nefăcând decât să spună ființa prin manifestările sale.

Poezia (din grecescul "ποίησις", poiesis, care are sensul de "facere" sau "creare") este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete, sau poate apărea în conjuncție cu alte arte, în opere dramatice în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.

Discuțiile pe tema poeziei au o istorie lungă.

Aristotel este unul dintre primii filosofi care au încercat să definească poezia în tratatul Poetica, care pune accent pe utilizarea discursului în retorică, dramă, cântec și comedie.

 Încercările de mai târziu de a defini poezia au pus accentul pe trăsături cum ar fi repetiția sau rima și au accentuat estetica prin care poezia se distinge de proză.

 Începând de la mijlocul secolului XX, poezia a fost uneori definită într-un sens larg, ca un act creativ fundamental care utilizează limba.

Volumul de față urmărește să traseze liniile directoare ale unei poetici a imaginii, punând sub interogare statutul imaginii cu referire la funcția pe care aceasta o are în constituirea semnificabilului originar. Deschide ea un orizont al prezenței în manifestabilul unui fenomen infra-textual? Altfel spus: ceea ce presemnifică în mod originar se dă înțelegerii în „trupul” unei imagini, într-o configurație grăitoare? Cum putem surprinde, dincolo de corpul poetic, dar prin limbajul semnificant al acestuia, chipul inimaginabil al trupului poetal, în locul incert – ezitând între realia și fictia – în care ceva apare în perspectiva deschisă de un nou punct de vedere?

Ce se pune în vedere /  Repere pentru o poetică a imaginii; Note introductive la fenomenologia inaparentului; Din perspectivă inversă: mai-mult-ca-aparentul

I. ELOGIUL FRUMUSEȚII /  De la Platon la Plotin sau spre estetica informului; Arta imaginilor; Privirea interioară; Câteva concluzii

II. CONTURUL FILOSOFIC /  Deschiderea poemului: spre ființarea poetală ; Imaginea ca punere-în-posibil / 70; Pornind de la Heidegger. Despre ființare ca originar al posibilului ; Rostirea esențială; Două moduri de a închide poemul; Logica inimii și conferirea de imagine ; Emmanuel Lévinas. Venirea din origine ca venire la vedere; Maurice Merleau-Ponty. Cercul fenomenologic; Vălul transcendenței; Chiasmul (fața și reversul); Distanța care dă imaginea; Retragerea sensibilului; Imaginea și problema reprezentării la Hans-Georg Gadamer; Inaparentul ca nereprezentabil și imprezentabil; Despre intuiția care privește imaginea; Din unghiul de vedere al perspectivei inverse; Categoriile imaginale, forme de semnificare

III. ICONOLOGII /  Intuiție și imagine în filosofia lui Schelling; De la intuiția intelectuală la intuiția estetică; Transparență și întredeschidere; Intuirea absolutului în limitele formei. Imaginea semnificativă; Avatarul imaginii; Imagine originară, imagine-copie și imagine-replică; Punerea în imagine sau puterea de uni-formare; C. G. Jung. Fondul obscur și lumea imaginilor interioare; Funcția comprehensivă a intuiției; Marile imagini – o lume în oglindă; Dialectica punerii-în-formă estetică și a înțelegerii / Henry Corbin. Mundus imaginalis, un concept pentru o altă lume; Imaginal vs imaginar; Imaginația activă

IV. SFERA POETICULUI /  Imaginea în fenomenologia lui Gaston Bachelard; Cinetica imaginii și principiul tăcerii; Funcția irealului. Gaston Bachelard și Jean-Paul Sartre; Imaginea poetică: o ontologie directă ; Cum înțelegem imaginea; Mikel Dufrenne. Fondul, principiu al începutului; Sinteza dintre imaginație și intuiție; Reculul și deschiderea; Pre-realul  vizibil: o lume a pre-formalului; Gilbert Durand. Imaginea simbolică – epifania unui mister; Paul Ricœur. A vedea ca sau hermeneutica raportului de asemănare; Metafora – imaginea asociată și noua pertinență; Locul inaparentului; A lăsa să fie ceea ce se arată; Roger Munier. Despre început ca ridicare la putere; Fără precedent. Wolfgang Iser despre imaginea imaginată; Jean Burgos. A vedea altceva și altminteri

V. SFERA RELIGIOSULUI /Jean-Luc Marion. Retragerea invizibilului în imagine ; Fenomenologia icoanei. Invizibilul care se dă pe față; Eckhart și teologia Chipului ; Ființa imaginii sau ființa-imagine? ; Imaginea esențială și Dumnezeu ca Non-Imagine; Două însușiri ale imaginii; Despre imaginile matriciale; Poetica imaginii – o hermeneutică fenomenologică; Excurs despre înțelesuri ale „figurii” în Cugetările lui Pascal; Ontofania imaginii. Despre asemănare și imitație în Solilocvii-le Sf. Augustin; Ce ascunde transparența; Diafanul – lumina dintre vizibil și invizibil; Nicolaus Cusanus. De visione Dei sau Imaginea care ne privește.

...

Aici, mai mult decât oriunde, filosofia și poezia nu se împlinesc una fără cealaltă, ci una pe cealaltă, regăsindu-și rădăcina comună într-o rostire originară. „Un dialog al gândirii cu creația poetică” nu numai că este posibil, dar și necesar întrucât, „amândurora le este proprie o relație privilegiată, chiar dacă diferită, cu limba”. Totuși, carența conceptului constă în faptul că rămâne mereu dincoace de ceea ce el conceptualizează, exceptând situația în care el apelează la intuițiile care îi hrănesc meditația, păstrându-l „inspirat” de gândirea precritică a originarului. Dimpotrivă, cuvântul poetic, în rezonanța gândirii goale, face loc celebrării, adeziunii: „aici gândirea mea se contopește cu lucrurile, trece prin ceea ce ele semnifică în mod absolut”. Dincolo însă de o contopire ori de o absorbție a lor, ar fi mai nimerit să vorbim de o orientare a chemării semnificabilului, de un apel care este chiar esența atât a exigenței scriiturii, cât și a răspunsului hărăzit lecturii. Orientare ce mută centrul de greutate, din circularitatea relației dintre întrebare și răspuns, în chiar calea, de reciprocă atingere, care leagă chemarea de răspuns. Înțelegerea stă sub semnul chemării; ea e chemată, convocată de ceea ce apare și începe să semnifice așa cum nu a făcut-o până atunci. Este ceea ce Munier numește „dimensiunea de necunoscut”, aceea a unei „apariții uitate” , fața nevăzută a lucrurilor, locul pre-scriptibil al rostirii în care se va înscrie cuvântul poemului. Subiectul înțelegerii aproape că își pierde subiectitatea, el nefiind subiect al unui sens și nici măcar al unui limbaj. Cel care înțelege ascultă, stă în ascultare, e martorul tăcut al ivirii semnificabilului. În această situație, „nu există subiect (...) decât rezonant, răspunzând unei chemări, unei convocări de sens”. Prin urmare, o înțelegere care nu dă sens, ci primește sensul la sine. Îl primește însă nu doar fără concept, ci și fără imagine? Imaginea – simplă repetiție sau reproducere a ceea ce este – dă de văzut lumea sub chipul aceluiași, nefăcând decât să spună ființa prin manifestările sale. În această accepțiune, imaginea ne oferă chipul „obiectiv” al unei prezențe impersonale, indiferente, fascinația unui discurs alienant. Înțelegerea este în lucruri – acolo unde ele încep să (se) semnifice – și nu în imaginea pe care o propune o reprezentare a lucrurilor. Ea se află în lucruri, fără să le confiște semnificabilul, într-o paradoxală distanță a ascultării, în locul nedeterminat al vacuității gândirii, a imaginii, a reprezentării. De aceea, semnificabilul este un non-manifestabil real, fără un orizont de prezență: celebrare pură, originară, lipsită de aportul unei experiențe, al unei „trăiri” în care s-ar expune.

Dorin ȘTEFĂNESCU este profesor univ. dr. la Facultatea de Științe și Litere a Universității „Petru Maior” din Târgu-Mureș și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este autorul cărților: Hermeneutica sensului (Editura Cartea Românească, 1994); Sensul și imaginea. Eseuri de hermeneutică a imaginarului (Editura Științifică și Pedagogică, 1997; Desfundarea fântânilor. Eseu despre filosofia lui B. P. Hasdeu (Editura Dacia, 1998); Prezență și înțelegere. Reflecții asupra fenomenului religios (Editura Paralela 45, 2000); Creație și interpretare. Studii despre arta cuvântului (Casa Cărții de Știință, 2003; Metafizică și credință (Editura Paideia, 2005); Heliade necunoscutul. Ontologie și poetică (Editura Paralela 45, 2007); Spiritul de finețe. Cincisprezece meditații (Editura Paideia, 2009); Celălalt Hasdeu. Doctrina esoterică (Casa Cărții de Știință, 2009); Probleme ale interpretării (Editura Universității „Petru Maior”, 2011); Înțelegerea albă. Cinci studii de hermeneutică fenomenologică (Editura Paralela 45, 2012); Traduceri din Gabriel Marcel, Jurnal metafizic (Editura Amarcord, 1995); Teilhard de Chardin, Mediul divin (Editura Herald, 2007).

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Dorin Ștefănescu, în acest volum, pune sub interogare statutul imaginii cu referire la funcția pe care aceasta o are în constituirea semnificabilului originar.