Altfel de proze - Vasile Tonoiu

Vasile Tonoiu

Vasile Tonoiu decupează situații existențiale din largul areal al experienței și le transpune în proze cu tâlc, ce îndeamnă la meditație și reflecție, la sensurile vieții.

Mai multe detalii

0206P

Nou

28,90 lei cu TVA

Privind ineditul acestor proze, autorul ne avertizează, încă de la începtul volumului:

 – Ce crezi că s-ar putea afla între prozele lui Borges şi cele ale lui Wittgenstein?

– Simplu, altfel de proze!”

Fragment din lucrare:

„Cum înţelegem noi ininteligibilul? Ori măcar cum îl idenitificăm şi categorizăm astfel?

– Printr-o utilizare ciudată (...)

– Adică ininteligibilă?

– Am zis-o: „ciudată”. Aşadar, printr-o utilizare ciudată, deviantă a categoriilor inteligibilului şi interogativului.

– Printr-o utilizare ciudat-deviant-interogativă a categoriilor deja-inteligibilului. Cât de ciudat-deviant?

– Atât cât să strângă ininteligibilul într-o figură aparte, altfel acesta ar rămâne fără de chip şi fără de asemănare, nu ne-ar agăţa, nu ne-ar face semn... Când se iese din „atât cât”, ininteligibilul se deşiră, căci, iată, ciudăţenia scapă din strânsoare.

– Şi hoinăreşte în desfigurare, în in-form! Până când?

– Până ce o înhaţă, ca să nu se risipească precum o gură zâmbitoare refuzată de orice faţă omenească – şi atunci unde şi cui să zâmbească ea? –, o nouă deprindere a gândirii care întreabă şi pare a şti ce caută.

– Nu se mai potriveşte, în acest caz, recomandarea din Evul Mediu cu referire la pasajele din textele latine scrise în greacă, limbă nemaicunoscută atunci, aşadar pasaje ininteligibile: graeca sunt, non leguntur, adică (aceste cuvinte) sunt scrise în greacă, nu se citesc.

– Cu alte cuvinte, acele pasaje ininteligibile se săreau: saltul nu în, nu întru, ci peste ininteligibil. Convine de minune gândirii leneşe.

– Ce altceva s-ar potrivi?

– Poate o frază din Eneida lui Virgiliu: hoc opus, hic labor est, asta e truda, aici e povara. Nu coborârea în infern e grea, ci revenirea pe pământ. Aşa îl previne Sibylla din Cumae pe Eneas, care îi ceruse să-l conducă în Infern”

(Ciudată formulare, în Altfel de proze – Vasile Tonoiu)

AutorVasile Tonoiu
Specificații autorfilosof, profesor universitar și academician
Anul publicării2011
Format140 x 200 mm
Nr. pagini304
ColecțiaStudii si eseuri - filosofie
eBook808-altfel-de-proze-vasile-tonoiu-9789735967000.html
ID Hard Cover808-altfel-de-proze-vasile-tonoiu-9789735967000.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-973-596-700-0
Nota 
2021-05-07
altfel de proze

O carte inedită. Textele sunt scurte, dar reușesc să surprindă situații și întâmplări născute din angoasa vieții.

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Altfel de proze - Vasile Tonoiu

    Altfel de proze - Vasile Tonoiu

    Vasile Tonoiu decupează situații existențiale din largul areal al experienței și le transpune în proze cu tâlc, ce îndeamnă la meditație și reflecție, la sensurile vieții.

    Scrieţi un comentariu

    Categoriaemblematic romania

    În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

    Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

    Cartea reunește texte cu teme diferite, dar care au ca numitor comun existențialul și trecerea omului prin viață, cu gândurile, frământările și preocupările sale.

    Proza este forma obișnuită a vorbirii orale sau scrise, care nu este legată de regulile versificației, muzicalității și ritmulu,  ce sunt specifice poeziei.

    ...

    „– Ce crezi că s-ar putea afla între prozele lui Borges şi cele ale lui Wittgenstein?

    – Simplu, altfel de proze!”

    ...

    Aproape ca un om mare

    Trecuse pe-a doua. Era într-o tabără de vară. Se servise masa de prânz şi în loc să tragă un pui de somn, puiul de om se apucă de scris. „Dragă mami. Să ştii despre mine că mă aflu bine sănătos, mâncarea e bună, ne distrăm mai mult decât mi-aş fi putut închipui, ieşim deseori pe câmp şi culegem flori pentru Doamna. Dacă ai fi mai aproape, ţi-aş aduce şi ţie. Aşa o fac doar cu gândul”. Îşi mângâie apoi faţa care parcă îl strângea puţin în pielea uşor încreţită şi scămoasă, prin crăpăturile căreia timpul sufla grăbit cu fâlfâieli de vestiri şi ameninţări nedesluşite. După care adăugă: „Aş vrea să rămân toată viaţa copil, atât mă simt de bine. Am auzit-o şi pe Doamna zicând că trebuie să ne bucurăm din plin de viaţă acum, că pe urmă vin tot felul de griji şi necazuri... Îţi scrie aproape ca un om mare copilul tău care te îmbrăţişează cu drag”.

    De unde să  ştie, mititelul, că era scris în codul lui genetic să sufere de boala aia rară numită progerie. Îmbătrânirea îl copleşea văzând cu ochii, ca o cangrenă, începând cu mâna cea scriitoare, cu caracterele scriiturii care curgea din ea, ba chiar cu gândurile încredinţate lor. Mai avea, totuşi, mult de trăit.

     

     

    Hrană rataţilor

    Un prieten mi-a împrumutat o carte de Ortega y Gasset. Citesc. Mi se pare un pic diluat, o supralicitare uşor plicticoasă a trăirii lucide, autentice, o sumedenie de interpelări ale bietului cititor tracasat care eram. Şi iată, dau peste o subliniere şi o adnotare, în margine, cu f. b., a frazei: „Când se descoperă o lume nouă, cuvintele cele mai sărmane au prilejuri norocoase” – De ce o fi subliniat-o? Cu primul prilej – norocos ori ba, voi vedea – o să-l întreb. Pentru mine asta vrea să spună că lumea aceea nouă era acoperită tocmai de cuvintele cele mai sărmane cărora nimeni nu le mai dăduse atenţie vreme îndelungată, pe care nimeni nu le mai luase la rost şi nu le mai clintise din loc. Lumea nouă se iveşte din morminte. Acestea înfloresc într-un chip cu totul aparte atunci când lespezile care le ţineau închise devin deodată scripeţi: ne folosim de ei ca să ridicăm şi mutăm mormintele. Lucrul acesta i-a reuşit cel mai bine în vremea noastră lui Heidegger, ca să mă limitez la filosofie. Pericolul e ca din morminte să iasă, odată cu floarea lumii celei noi – ispită, veneraţie şi teamă –, tot soiul de microbi, de bacterii şi viruşi stătuţi şi flămânzi şi goi şi fără adăpost, gata să îmbolnăvească lumea nouă şi pe cei în stare, pe cei chemaţi s-o locuiască. Atunci filosoful nu mai este decât un biet ucenic vrăjitor. Cine să mai strângă laolaltă agenţii virtual patogeni, cine să-i scoboare şi să-i lege în subterana de unde s-au ivit şi să lase peste ei lespezile? Numai lumile vechi ar putea-o face cu ştiinţa lor a seducţiei, cu forţa gravitaţiei lor. Atunci cuvintele acelor lumi, care ni se păreau ţepene şi găunoase, solemne şi înşelătoare ar avea şansa de a redeveni sărmane. V-o spune un înfometat şi un îmbolnăvit de noutate. Scrieţi-i aşa pe lespede: „A murit cu zile. Ca să se odihnească în pace ar trebui ca cineva să-şi ia curajul să trăiască zilele acelea şi să le moară după legea lor. Dar cine poate muri, supravieţuind, surplusul de viaţă al defunctului?” – Rataţii, îţi trece prin cap. Cei cu adevărat stătători în ţară nouă. Nu-i paşte nici o primejdie. Ei se hrănesc cu microbii, cu bacteriile şi viruşii sloboziţi de înnoitori.       

    El se supuse

     

    – Mă uit în oglindă şi-mi zic: Ăsta iar mă urmăreşte, se ţine scai de mine, ce-o mai fi voind, căzusem parcă la învoială.

    – Anume?

    – Eu să-i dau mutra mea, ca să se poată fâţâi de colo-colo, fără să trezească bănuieli, departe de mine, iar el să-mi dea pace.

    – Mai bine nu te mai uita.

    – Mi-e teamă să nu se răzgândească: el să-mi restituie mutra şi să-mi ceară ceea ce-mi oferise în schimb şi eu nu mai am demult.

    – E gândul care nu-ţi dă pace? Mă faci să râd.

    – Un René Char ţi-ar răspunde aşa:

                                        Dacă vrei să râzi

                                        Oferă-ţi supunerea

                                        Dar niciodată armele.

    – Supunerea, zise oglinditul, este arma mea cea mereu câştigătoare.

    – Atunci şterge-mă din oglindă, şterge oglinda cu ce-ai şters şi şterge-o!

    El se supuse, înfăşurător şi înfăşurat în rotocoale de râs care dezarmează.

     

     

    Ea şi poetul

    După o relativ îndelungă simulare la sol corporal-mentală şi după ce recapitula mental-corporal îndeajuns ceea ce urma să facă – aşa cum se poate citi pe faţa concentrat rememoratoare şi în gesticulaţia schematizantă, ca de surdomuţi, ce preludează efectuarea probei la sportivii de performanţă, spre pildă la atleţi şi gimnaşti –, şi asta deoarece o boală complicată, medicii nu o numeau la fel, care îi afecta sistemul locomotor, sădise în toată fiinţa ei şovăială, îngândurare, o grijă specială de viitorul imediat al deplasării şi o alta, altfel specială, de viitorul mai îndepărtat..., după întreaga această laborioasă propedeutică lăsând să se întrevadă un eroism intern calmat prin repetiţie ritualizată, se punea în mişcare. Şi mergea atât de precipitat că-mi era teamă ca umbletul ei să nu se piardă, la un capăt de pistă, în zbor. Să nu se piardă? E cum ai zice că o zi se pierde în ochii care se închid? Sau că un tranzistor ivit brusc din pământ ca o ciupercă după ploaie se pierde în auzul pe care-l asurzise? Ceva real şi grav se plănuise în poantele ce palpitau de vise. Braţele i se unduiau ca la chemarea unor neguri grele care se scurg în mare şi nasc apoi bulboane de răsuflare caldă, tainică, disponibilă.

    Ea mergea din ce în ce mai precipitat, înainta aventuros în salturi clovneşti de căldare smintită ce urcă în veselie isterică pe trepte de coloană vertebrală făcută sul. Şi dânsa tot mai credea, rătăcită în labirintul imenselor sale întinderi pe dedesubt întrânsele surpate abrupt-rotund, că mâinile-i întinse a rugă nu o uşă de întuneric vor pipăi orbeşte, ci un colac li se va încredinţa, menit s-o ducă pe malul celălalt. În vreme ce forţa aceea atotbiruitoare o trăgea la fund, prin creţurile apei gura deşertic-sângerie a poetului răzbătea cu întrebarea: Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? ... Cu mine rostul tău dispare.

    Cine să fie poetul? Aţi ghicit – Rilke. Şi ea? Sincer, n-o cunosc.

     

                  

    Vasile Tonoiu (n. 3 februarie 1941, Corbeni, Argeș) este un filosof român, profesor de filosofie la Facultatea de Filosofie a Universității din București, membru titular (din 2003) al Academiei Române.

    Traduceri:

    Alexandre Koyre, traducere Vasile Tonoiu și Anca Baluta-Skultely, De la lumea închisă a universului infinit, București, Humanitas, 1997;

    Gaston Bachelard, traducere Vasile Tonoiu, Dialectica spiritului științific modern, București, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, 1986;

    Paul Ricoeur, traducere Vasile Tonoiu, Eseuri de hermeneutică, București, Humanitas, 1995.

    Operă:

    Idoneismul filosofie a deschiderii, București, Editura Politicǎ,1972.

    Dialectică și relativism, București, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, 1978.

    Ontologii arhaice în actualitate, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1989.

    Dialog filozofic și filozofie a dialogului, București, Editura Științificǎ, 1997.

    In cautarea unei paradigme a complexitatii, Editura Iri, 1997.

    Ințelepciune versus filosofie, București, Editura Academiei Române, 2007.

    Altfel de proze, seria Filozofie, Editura Paideia.

    Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

    10 alte produse din aceeași categorie