Arhitectura existenţei vol. II. Teoria elementelor versus Structura categorială a lumii - Ilie Pârvu

Categoria: emblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Existența ridică probleme adânci și importante în metafizică, filosofia limbajului și logica filosofică. Filosofia existenței a fost scrisă de marii filosofi greci ai antichității, rămânând, în continuare, un obiect de studiu fundamental al filosofiei.

Existența este capacitatea unei entități de a interacționa cu realitatea fizică sau mentală. În filosofie, se referă la proprietatea ontologică  a ființei.

Ontologia (din limba greacă: όντος, genitivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi, și λογια = învățătură despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o disciplină filosofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu este Ființa și Existența, și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte. În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.

Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema „ființei a ceea ce există” (Sein des Seienden), de exemplu în Metafizica lui Aristotel. În Evul Mediu, reprezentanții scolasticei abordează temele ontologiei în relație cu discutarea problemelor teologice.

Scolasticii dezbat așa numitele transcendentalii (transcendentalia), prin care se înțeleg atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res (lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a ființei și existenței lucrurilor. Metafizica generală (metaphysica generalis), sau ontologia, se deosebește de Metafizicile speciale (metaphysica specialis), care au ca obiect existența lui Dumnezeu (Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În Metafizicile speciale, problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale, nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului fundamental deductivă și în Critica rațiunii pure(Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve problemele ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.

În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni ca parte și întreg, dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe primul plan se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o anumită categorie poate fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături comune cu chestiunile de bază ale informaticii.

În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul de preocupărilor filosofice. Filosoful contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961) este încă „confruntat” cu întrebarea privind ceea ce există, răspunsul său constând în faptul că lucrurile reprezintă variabile ale unei teorii generale a lumii – care nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor ontologice din trecut.

Volumul al doilea al lucrării Arhitectura Existenței intenționează să continue proiectul construcției ontologice inițiat în primul volum, în care au fost formulate premisele științifice, medierile și temeiurile epistemologice ale modelului structural-generativ și s-au indicat două «aplicații intenționate» ale lui, corespunzând unor paliere extreme ale programului arhitectonicii existenței: doctrina ființei și teoria realității fizice. Ne propunem, în continuarea acestei întreprinderi de elaborare mai detaliată a proiectului, să conferim un spectru mai larg momentelor intermediare și, în același timp, să-i dăm, în termeni kantieni, Sinn und Bedeutung.

Ilie Pârvu (n. 6 iunie 1941, Strejești, Olt) este un filosof român și profesor la Facultatea de Filosofie  (Universitatea din București). Predă cursuri de filosofia științei, metafizică și ontologie.

Prof.univ.dr. Ilie Pârvu a urmat studii de filosofie şi matematică la Universitatea din Bucureşti şi a obţinut titlul de doctor în filosofie în anul 1973.

De-a lungul carierei sale, a publicat numeroase volume şi articole pe teme de filosofia ştiinţei, metafizică, studii kantiene, ontologie formală, istoria şi fundamentele fizicii.

Profesorul Pârvu este unul dintre reprezentanţii de prim rang ai şcolii româneşti contemporane de filosofie analitică. Este coordonator de doctorat din anul 1990.

De-a lungul timpului, a predat cursuri din sfera filosofiei teoretice, care au inspirat generaţii de absolvenţi să desfăşoare cercetare avansată în domeniu.

A tradus, de asemenea, în limba română lucrări ale unor înalte figuri culturale precum Heisenberg şi Einstein, precum şi numeroase studii scrise Kuhn, Quine, Popper, Bohr, Hintikka şi alţii.

În ultima perioadă, a predat în cadrul Şcolii Doctorale cursuri cursuri despre Kant şi filosofia ştiinţei şi a coordonat numeroase cercetări doctorale.

Este membru corespondent al Academiei Române.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.