Bietul Ioanide - George Călinescu

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Cartea Bietul Ioanide este o capodoperă a literaturii române, o excelentă radiografie a societatii burgheze bucureștene din perioada interbelică, într-o manieră care l-a consacrat pe Călinescu drept unul din cei mai mari reprezentanți ai realismului obiectiv.

 În Bietul Ioanide (titlul ascunde o ironie) eroul e, ca și modelul său mitic, un arhitect însuflețit de mărețe proiecte, imposibil de înfăptuit în lumea mercantilă, filistină. Ioanide construiește, în ciuda tuturor împotrivirilor, concurat de profesorul de beton armat Jean Pomponescu, un monument original, o bazilică prevăzută cu cupolă de sticlă, replică îndrăzneață, sarcastică, la proiectul conformist al rivalului său, „catedrala neamului“. Actualizarea mitului poate fi urmărită mai departe.

În legenda meșterului Manole, creația, mănăstirea Curtea de Argeș, nimicește procreația, Manole fiind nevoit să-și sacrifice soția și copilul spre a împiedica dărâmarea zidului și a da viață edificiului. Ioanide, absorbit de visurile lui constructive (ar fi voit să devină un alt Antonio Șanț’Elia), îi pierde pe cei doi copii ai săi, Tudorel și Pica, implicați în formația cu caracter totalitar „Mișcarea“ care și-a luat drept lozinca sloganul nietzschean, adoptat de Mussolini, „vivere pericolosamente“.

O dată înfăptuită, opera de artă devine o realitate autonomă, care se detașează, cu cât e mai realizată, de creatorul ei, până la anularea lui. În legenda folclorică, meșterul Manole, sechestrat pe acoperișul mănăstirii, piere, încercând să se salveze ca Icar, cu aripi de șindrilă. În Bietul Ioanide monumentul devine, încă înainte de a fi terminat, locaș de închinăciune al membrilor „Mișcării“. Semnificația romanului este că într-o societate obscurantistă, în care confuzia valorilor înlocuiește cultul lor, creatorul e silit la o activitate măruntă, precară (Ioanide va construi „locuințe ieftine“ pentru oameni onești), monumentele de artă rămân neterminateși li se da o destinație absurdă, neconceputa de autor.

Alexandru PIRU

...

În biroul lui de la parter, Saferian, așezat pe scaun și înconjurat de patru bărbați în picioare, contempla un portret în ulei, rezemat în apropierea lor de speteaza unui scaun de paie ordinar.

— Este un Ingres, nu mai încape îndoială, zise unul dintre cei patru, un bărbat cu părul roșcat, tăiat scurt, rotund la față și nas, părând un contabil. Nuanța tabac a hainelor sale, o blândeță distinsă a privirilor infirmau această ipoteză. Era un critic de artă și un artist discret, care-și neglija opera, deși mai valoroasă decât își închipuia însuși, și căruia, din cauza priceperii lui în materie de istoria artelor, amicii îi ziceau Expertul. Saferian Manigomian îl consulta în mod obișnuit.

— Și apoi, zise Demirgian – un fel de comisar general al lui Saferian, cel mai tânăr și mai înalt dintre cei patru și cu nasul teribil de cocoșat –, avem scrisoarea care autentifică.

— N-avem nevoie de scrisoare, urmă Expertul, stilul e cea mai bună dovadă. E un tablou autentic, se simte siguranța mâinii, graba de a scăpa de comandă.

Expertul deschise un volum de format mare, dintr-un raft, și-l răsfoi înaintea celor de față, insistând asupra portretelor. Era o monografie a lui Ingres cu excelente planșe în culori. Alt bărbat dintre cei patru, om în vârstă, cu mustața tăiată englezește, urmărea cu mare emoție explicațiile criticului, mutându-și ochelarii când asupra monografiei, când în direcția tabloului de pe scaun. Acesta era inginerul Nacu, colecționar de artă, în măsura economiilor sale. Portretul nu reprezenta desigur o operă eminentă, era totuși o remarcabilă piesă din epoca de maturitate. Vina ei se putea să fie mai degrabă de a fi un dublet artistic, executat în pripă, cu schimbarea liniamentelor individuale. Aducea mult cu portretul doamnei Gonse, din 1852, și fusese executat în 1853, la Paris, precum rezulta din scrisoarea ce însoțise trimiterea tabloului. O româncă locuind la Paris în acel an îl comandase, și pictorul, refăcând șabIonul (mâna proptită în obraz, ca la dagherotip, păr negru și împărțit pe creștet printr-o cărare, bonet de dantelă), introdusese figura unei femei mai în vârstă cu nas grecesc și mai pronunțat și cu un aer general de matroană, încărcată de bijuteriile de zestre. Modelul nu avea o expresie spirituală, era un specimen de femeie orientală. De unde o anume impresie decorativă. Dar, în sfârșit, se simțea mâna maestrului.

Și Saferian, și Nacu păreau foarte mulțumiți, cu deosebire că acesta din urmă arăta și îngrijorare cu privire la preț. Nu putea oferi sume mari. Saferian știa aceasta, și de vreme ce-l chemase avea socoteala lui.

— Ei, întrebă el mai mult din ochi pe Expert, cât crezi?

Expertul zise că valoarea adevărată a tabloului nu se putea fixa în România, ci numai printre cunoscătorii lui Ingres. Aci în țară prețul era în mod fatal în raport cu ofertele obișnuite, adică mai nimic. Era mai bine să-l ia domnul Nacu, cu un preț comercial, ca să nu se piardă piesa.

— Șaizeci de mii, decise atunci Saferian, timid. Inginerul schiță un gest de satisfacție și scoase îndată bancnotele din portofoliu, întinzându-le lui Saferian, care le vârî, fără a le da importanță, într-un sertar de sus al biroului său. Tabloul fu învelit într-un sac subțire, scrisoarea pusă într-un plic de pânză și amândouă obiectele predate cumpărătorului, care, nerăbdător, le duse la micul său automobil de două locuri. Expertul plecă și el. Prin birou începură să treacă, sub călăuzirea lui Demirgian, spre odăi laterale, oameni cu saci trainici, bine cusuți și plumbuiți. Un miros de mirodenii și cafea se răspândi în toată încăperea. Nu mai rămăsese în apropierea lui Saferian decât un bărbat cam de vârsta acestuia, tot astfel ras și brun la față și cu profil arab, deși cu nasul mai încovoiat armenește, reprezentând o ameliorare a nasului lui Demirgian. Acesta era doctorul Rapig Sahazizian. El ședea acum pe un morman de covoare întoarse pe dos și împăturite, puse unele peste altele pe dușumea. Trebuie lămurit că „biroul” lui Saferian nu era decât o mare odaie cu aer de depozit. Pe un perete, rafturi adânci ca acele din prăvălii erau pline cu pachete de chilimuri, caramaniuri, șaluri vechi turcești și alte asemenea lucruri de aspect textil. În două vitrine vechi se vedeau îndesate pahare de cristal, șfeșnice, bibelouri, o adevărată anticărie, față de care biroul ordinar, de brad lustruit, al lui Saferian distona. Pe el se înșirau, paradoxal, câteva cupe pline de spițerii, piper negru, scorțișoară, ceai. O candelă proptită de un trepied de sârmă ardea în fața unei icoane bătute în argint și rezemate deasupra unei mari case de bani.

Rămași singuri, cu excepția lui Demirgian, care intra și ieșea din odăile lăuntrice, însoțind oamenii cu sacii, Saferian și Rapig începură a vorbi armenește și amândoi arătau foarte preocupați, iar cel dintâi chiar trist. Încetul cu încetul, semănară frazele armenești cu cuvinte românești, iar în cele din urmă, după examinarea sumară a fondului, convorbirea continuăîn limba română, pe care doctorul Rapig, crescut în România, o vorbea curent, însă cu un accent foarte gutural. Saferian oftă adânc:

— Of, of, vin ani grei, s-au dus vremurile de acum treizeci de ani!

— Nu trebuie ținut nimic angajat pe loc, rezumă după toate aparențele doctorul Rapig colocviul în armenește.

— Așa am să fac.

Când Demirgian, terminându-și supravegherea transporturilor, veni cu o notă de sacii depozitați, Saferian îi făcu recomandația:

— Să spui la prăvălii să vândă... mai culant.

— Mai ales să nu mai cumpere, să ia în comision, sfătui doctorul Rapig.

— Așa! aprobă Saferian. Numai când e ceva rar, artistic, să mă consulte.

— Domnul pe care îl știți, de la bancă, spuse după o oarecare ezitare Demirgian, a căutat ieri un covor persan, dar i-a plăcut grozav numai acela din vestibul.

— Covorul meu din casă? se miră cu blândeță Saferian. Sunt aici și sus atâtea. Nu i le-ai arătat?

— Îl vrea numai pe acela.

— Dar nu-i de vânzare, nu i-ai spus?

Demirgian nu dădu prea multă importanță argumentului și insista:

— Îl plătește foarte bine.

Și dintr-o discreție profesională, deși era prezent numai doctorul Rapig, față de care Manigomian nu avea secrete, Demirgian scrise pe hârtie o cifră înaintea patronului. Acesta o privi lung, foarte meditativ, netrădând nici o cupiditate, și, jucându-se cu degetele pe marginea biroului, zise ca spre a se scuza către doctorul Rapig.

George Călinescu, biografie (1899 - 1965), critic, istoric, scriitor român

 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, care se arată interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian, obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 reintră în viața literară printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural „Contemporanul”.

Începând cu anii 1955 își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii ’80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.