Ontologie şi metafizică la greci. Presocraticii (e-book) - Gh. Vlăduţescu

Ontologie se face de mult, argumentează autorul, începând cu Thales și Parmenides. Numele însă e de dată ceva mai recentă. Dicţionarele îl pun pe seama lui Godenius, la începutul secolului al XVII‑lea.

Metafizica începe să facă istorie pe măsură ce ontologia intra în criză. Criza ei era drumul către sine, ceea ce înseamnă, către metafizică. Dar numele ei vine din antichitate.

„Ontologia nu „neagă” lumea ci doar o „acoperă” metodic, o pune, adică, aşa cum se zice azi, „între paranteze”. Ca să fie ceea ce trebuia să fie nici nu avea cum să procedeze altfel.

Ontologia separă, deci, în vederea unirii; metafizica preia separaţia, o păstrează. (deci îşi face din ontologie o logică) dar în identitate. Presocraticii sunt tot una cu această teribilă aventură greacă, o altă periegeză (în felul ei, şi ea o argonautică, o odisee) în lumea atât de alunecătoare, privită din afară, dar cea mai fermă, din lăuntru, a aporiei, ca întrebare, cu răspunsul nu într‑o filosofie sau alta, nu într‑un timp al ei sau altul ci în întreaga istorie şi în întreaga viaţă a omului ca fiinţă istorică. Zicând după Hegel, „din cupa acestui imperiu al spiritului spumegă infinitatea sa” (Fenomenologia spiritului, p. 458). Adică din această întrebare ce ne măsoară deopotrivă măreţia şi slăbiciunea...”

În ordinea metafizicii, primul nivel este acela al instituirii „sistematiciste”, într‑o construcţie determinată. Aceasta este doar structura, reţeaua de prindere, (susţinere) a sensurilor (întrebărilor perene), analogic cam asemenea naraţiunii în epică. Altfel se riscă mari şi grave incomprehensiuni. Bunăoară, ce este aristotelismul cu cele două‑trei principii decât un proiect care, având intenţionalitate dincolo de sine, ca atare este cu sens slab, oricum neînstare de a trece în argumente, deci în acea zonă tare a aporeticului. Şi nu este doar cazul lui; poate fi al oricărei metafizici determinate. Se întâmplă că ataşamentele devalorizează; aristotelicienii, în strictă doctrinaristică, hegelienii, heideggerienii, tot asemenea, în cele din urmă abdică de la condiţia metafizicilor în cauză. Pentru că, se prea poate ca un heideggerian autentic să fie cel care se întreabă în logica heideggeriană a interogaţiei ce este metafizica, dar nu, cât se poate spune aşa, cel ce heideggerizează leneş. În genere, zic, şi aceasta pe seama istoriei factuale, după cam două milenii şi jumătate de metafizică, în condiţia de idealitate, metafizica nu este de şcoală. Pentru că în metafizică nu se face şcoală. Starea ei de întrebare, de graţie, adică, o apără.

Autorul