Oameni de insemnatate cruciala: Socrate-Buddha-Confucius-Iisus - Karl Jaspers

Karl Jaspers

Pornind de la întrebarea „De ce tocmai Socrate, Buddha, Iisus şi Confucius au avut o atât de uriaşă influenţă asupra omenirii şi nu alţii?” Karl Jaspers prezintă, în această lucrare coordonatele existențiale ale celor mai atipice „tipologii” umane, care au dominat istoria și timpul,  a căror influență se răsfrânge, neîncetat asupra prezentului.

 

Mai multe detalii

2359P

Nou

34,00 lei cu TVA

Iisus, Buddha, Confucius și Socrate au exercitat o influenţă istorică de o incomparabilă cuprindere şi profunzime. Au marcat un tip de fiinţare umană, fără ca ceea ce era inepuizabil în ei să fi putut fi fixat în mod adecvat prin legi şi ideaţii.

În volumul Oameni de însemnătate crucială, Jaspers chestionează imaginea istorică, dezvoltarea spirituală și gândirea celor mai atipice modele existențiale, care au modelat și influențează, și în prezent  lumea –  Socrate, Buddha, Confucius și Iisus – în încercarea de a dobândi o perspectivă cât mai obiectivă asupra semnificației acestora.

 

„Socrate se caută pe sine şi calea sa împreună cu ceilalţi, exercitându-şi gândirea în interiorul lumii. Cu interogaţiile lui împinse până la extrem el trezeşte o certitudine vie, reală, care nu se limitează doar la a avea cunoştinţă de ceva. El izbuteşte să depăşească lumea fără s-o nege. Socrate renunţă la ştiinţa totală, la judecăţi totale, se rezumă la neştiinţa în care adevărul şi realitatea devin prezente”.

 

„Buddha tinde ca prin cufundare în sine şi o viaţă eliberată de lume să atingă nirvāna şi să părăsească lumea. Sub forma compasiunii, suferinţa i-a fost nesfârşită. A crezut că a găsit eliberarea: abolirea în ansamblu a fiinţării în lume, dar asta nu printr-o nimicire silnică ce n-ar avea drept urmare decât tot numai o nouă fiinţare în lume, ci prin depăşirea lumii pe calea extincţiei. E renunţarea fără violenţă, împlinită în seninătatea sufletului”.

 

„Confucius vrea ca prin instruire să facă omul să se modeleze pe sine în lume, şi ca această lume să se plăsmuiască în ordinea ei prefigurată eternă. Vrea ca în condiţiile date de lume să dobândească din ideea fiinţării naturale a omului împlinirea acestei idei. Lucrul i se pare posibil de obţinut prin faptul că lumea însăşi e aşezată în dao, e călăuzită de model, şi nu se orientează doar în funcţie de caracterul practic, utilitar al scopurilor fiinţării în lume”.

 

„Iisus, care străpungând toate rânduielile lumeşti împlineşte un radicalism nelimitat, a aşezat totul – fără a nega lumea – sub semnul Împărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul lumii, şi pornind din acest punct a examinat lucrurile sub aspectul valorii eterne, ca fiind bune sau rele, adevărate sau false. Având în faţă sfârşitul lumii, Iisus împlineşte răzvrătindu‑se etosul absolut în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu”.

 

„Fiecare din cei patru îşi află propria măreţie în ceva ce nu poate fi comparat cu ce se găseşte în ceilalţi. Socrate şi Confucius ne arată căi pe care le putem şi noi urma, chiar dacă nu-i vom putea ajunge. Îl urmăm pe Socrate în formularea interogaţiei aflate sub semnul incomprehensibilei instanţe supreme, pe drumul gândirii ce făptuieşte lăuntric, îl urmăm pe Confucius în împlinirea omeniei naturale. Iisus şi Buddha sunt altfel prezenţi. Având mereu în vedere sfârşitul lumii şi Împărăţia lui Dumnezeu, Iisus ne învaţă etosul cu neputinţă de împlinit în lume al Predicii de pe Munte. Buddha ne arată calea ce duce din lume la nirvāna. Amândoi trăiesc în indiferenţă faţă de lume, în temeiul stării-limită în care se înscriu. Practic, ei nu sunt urmaţi decât de foarte puţini oameni – presupunând că aceştia există. Nici în cazul lui Socrate şi Confucius de cele mai multe ori azi substanţa gândiră lor nu va putea fi şi a noastră, dar modul lor de gândire reprezintă o cale pentru noi. În schimb la Iisus şi Buddha nu doar substanţa, ci şi însăşi forma vieţii şi gândirii lor ni se refuză, – ori însă va trebui ca omul să opteze pentru ei asumându-şi şi toate consecinţele ce decurg de aici, fără de care totul n-ar fi decât ceva lipsit de onestitate. Dar întrebarea ce ne-o adresează rămâne, ea, de o însemnătate unică pentru noi. Ştim ceea ce suntem şi facem abia din perspectiva ce-o dobândim asupra noastră înşine stând în umbra lor.

Raportarea noastră filosofică la ei este aceasta: suntem tulburaţi de ceea ce au ei în comun, deoarece împreună cu ei ne aflăm şi noi în Starea fiinţării de om. Nici unul din ei nu ne poate fi indiferent. Fiecare din ei e o interogaţie ce ni se adresează nedându-ne pace”.

Karl Jaspers

 

AutorKarl Jaspers
Specificații autorfilozof și psihiatru german
Traducator/editorAlexandru Al. Șahighian
Specificatii traducator/editorscriitor și publicist român
Anul publicării2020
Format95 x 205 mm
Nr. pagini218
ColecțiaColectia cartilor de referinta
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-328-4
Nota 
2020-07-27
Oameni de însemnătate

„Acolo unde calea lor e urmată cu adevărat, faptul îţi impune de-a dreptul veneraţia”.
Iisus, Buddha, Confucius şi Socrate au fost și rămân repere care înnobilează direcția și condiția ființei umane.

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Oameni de insemnatate cruciala: Socrate-Buddha-Confucius-Iisus - Karl Jaspers

    Oameni de insemnatate cruciala: Socrate-Buddha-Confucius-Iisus - Karl Jaspers

    Pornind de la întrebarea „De ce tocmai Socrate, Buddha, Iisus şi Confucius au avut o atât de uriaşă influenţă asupra omenirii şi nu alţii?” Karl Jaspers prezintă, în această lucrare coordonatele existențiale ale celor mai atipice „tipologii” umane, care au dominat istoria și timpul,  a căror influență se răsfrânge, neîncetat asupra prezentului.

     

    Scrieţi un comentariu

    Categoriaemblematic europa

    Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

    Cei patru oameni de însemnătate crucială Iisus, Buddha, Confucius şi Socrate au devenit izvoare ale filosofării și modele unice în istoria umanității.

    Iisus, Buddha, Confucius şi Socrate reprezintă o realitate istorică, prezentă cu exigenţele ei deopotrivă pentru filosofie şi religia bisericească; care refuză să se lase revendicată în exclusivitate de filosofie sau religie.

    Ediția include, alături de „biografia” lui Iisus, Buddha, Confucius şi Socrate și considerațiile lui Jaspers despre acești oameni cruciali.

    Deși a respins într-un mod explicit toate doctrinele religioase, incluzând și noțiunea de Dumnezeu personal, Karl Jaspers i-a influențat extrem de mult pe teologii contemporani prin enunțarea filosofiei transcendenței și a limitelor experienței umane.

     Tradiția gândirii mistice occidentale, în special ideile lui Meister Eckhart și Nicolaus Cusanus l-au influențat de asemenea pe Jaspers. A studiat foarte atent și filosofia Orientului, în special oprindu-se asupra Budismului.

    Realitatea istorică a acestor mari bărbaţi e perceptibilă, iar mai apoi, cu o anume probabilitate, şi cognoscibilă doar în extraordinara forţă cu care fiinţa lor s-a exercitat asupra mediului în care au trăit, şi în ecoul stârnit de ei în posteritate. În măsura în care influenţa exercitată se raportează în mod explicit la ei, ea e demonstrabilă. De la bun început s-au format anumite imagini despre aceşti mari bărbaţi. Ele s-au născut în mintea celor veniţi după ei, care se vedeau pe sine ca urmaşi ai acelora. Aceste imagini prin ele însele constituie de pe acum o nouă realitate istorică.

    SOCRATE

    Imaginea pe care-o avem despre Socrate este cea a bărbatului mai vârstnic. Nu ştim nimic despre tinereţea lui. A crescut în Atena puternică, bogată, înfloritoare de după Războaiele persane. Avea aproape patruzeci de ani când s-a declanşat fatalitatea Războiului peloponesiac (431). Abia începând cu această perioadă a ajuns să fie o figură publică cunoscută. Cel mai vechi document care ni s-a transmis despre el îl constituie Norii lui Aristofan (423), în care este batjocorit. A trăit declinul şi catastrofa Atenei (405). La şaptezeci de ani, democraţia i-a intentat un proces din cauza necredinţei sale. A murit în 399 bând paharul cu cucută.

    2. În ce priveşte dezvoltarea lui spirituală nu putem decât să facem unele deducţii. Socrate cunoştea filosofia naturii a unui Anaxagoras şi Archelaos. A asistat la apariţia culminantă a sofisticii şi şi-a însuşit meşteşugul ei. Nici una, nici alta nu l-au satisfăcut. Filosofia naturii nu-i era de ajutor sufletului omului. Sofistica, ce-i drept, izbutea să realizeze lucruri mari prin faptul că punea întrebări. Dar modalitatea punerii întrebărilor o făcea să se-nşele, fie crezându-se în posesia unei noi aşa-zise cunoaşteri, fie prin aceea că ea nega orice valabilitate a tradiţiei. Asistând la acest vârtej ideatic, Socrate nu dispunea de nici o doctrină nouă, şi nici chiar de ştiinţa unei metode, ceea ce în sine ar fi putut însemna o contribuţie de pe acum suficientă.

    Substanţa vieţii socratice. – Dacă filosofia înseamnă „doctrină”, atunci Socrate nu-i filosof. El nu-şi găseşte un loc în cadrul istoriei filosofiei greceşti ca istorie a unor poziţii teoretice. Socrate reprezintă starea „aflării pe drum” [Aufdem-Wege-Sein] a unei gândiri ce are ştiinţa neştiinţei sale. Socrate cunoaşte limitele unde sfârşeşte posibilitatea demonstrării, dar unde substanţa din care se hrăneşte el nu face decât să reziste cu o şi mai luminoasă strălucire oricărei interogaţii.

    Substanţa aceasta este pietatea lui Socrate, care se manifestă în primul rând prin convingerea că până la urmă adevărul i se va dezvălui unei statornice puneri în discuţie a lumii, şi că omului care are conştiinţa onestă a neştiinţei sale i se va vădi nu nimicul, ci cunoaşterea esenţială a vieţii. În al doilea rând, prin credinţa în zei şi în caracterul divin al polis-ului. Iar în al treilea rând se manifestă prin daimon. În primul rând. – Când Menon din Dialogul platonician discută cu Socrate despre virtute (arete), el ajunge în impas din cauza întrebărilor lui Socrate şi îi spune: „Auzisem eu înainte chiar de a te întâlni că nu faci altceva decât să te pui pe tine însuţi şi pe alţii în încurcătură. Iar acum parcă mi-ai făcut o vrajă, nişte farmece, parcă m-ai robit pe de‑a‑ntregul unui descântec, în aşa fel încât mi-e plină mintea de nedumerire. Dacă putem glumi un pic, îmi pare că semeni leit, şi la chip, şi altfel, cu peştele acela mare şi turtit care trăieşte în mare şi se cheamă torpilă. Căci şi el amorţeşte pe oricine se apropie de el şi îl atinge. (...) Dacă te-ai purta la fel într-o altă cetate, ca străin, mă tem că te‑ar închide ca vrăjitor.” 

    BUDDHA

    Cercetătorii ne informează cu privire la textele existente, la diferitele curente ale tradiţiei din nord şi din sud, apoi cu privire la întâia realitate concret-istorică: Aşoka şi influenţa budistă exercitată de acesta la două sute de ani de la moartea lui Buddha. Cercetătorii ne mai informează apoi şi despre marile transformări ale budismului. Realitatea lui Buddha trebuie extrasă pe cale critică, prin eliminarea a ceea ce ţine în mod vădit de legendă, precum şi a ceea ce s-a dovedit că aparţine unor perioade mai târzii. Dar cât de departe trebuie împinsă această eliminare, asta încă n-a fost stabilit într-un mod fără drept de apel. Iar cel ce urmăreşte aici numai date absolut certe, ajunge până la urmă în punctul în care tot eliminându-le pe cele nesigure nu mai rămâne cu nimic.

    Povestea vieţii. – Buddha (cca 560-480) provine dintr-o familie nobilă a clanului sakya. Împreună cu alte familii conduceau la Kapilavastu un mic stat în apropiere de puternicul imperiu Kosala. Ţinutul se află la poalele munţilor înzăpeziţi ai Himalaiei, care strălucesc acolo din depărtare tot timpul anului. Copilul, apoi adolescentul Gautama, a trăit fericirea unei existenţe pământeşti îmbelşugate, aşa cum o ducea această nobilime. Din căsătoria timpurie provine fiul său Rahula.

    Într-o noapte, aflat sub un smochin, i-a venit în timpul meditaţiei iluminarea. Dintr‑odată şi pe deplin, această irumpere a făcut ca privirii sale spirituale să i se dezvăluie cu limpezime corelaţia universală: ceea ce este, de ce este, felul în care se într-amestecă fiinţele în oarba lor sete de viaţă, rătăcind pe cărările sufletului şi nimerind în mereu noi renaşteri ale nesfârşitei metempsihoze, – ce este suferinţa, de unde vine ea şi cum poate fi suprimată.

    Această cunoaştere e formulată ca o învăţătură: nu-i potrivită nici viaţa petrecută în plăcerile şi desfătările lumii, nici cea dusă într-o asceză în care omul se chinuie pe sine însuşi. Una e lipsită de nobleţe, cealaltă e plină de suferinţe, şi nici una nu duce la ţintă. Calea descoperită de Buddha se găseşte la mijloc. Este Cărarea mântuirii. Ea porneşte de la credinţa ce încă nu-şi este sieşi limpede, că orice fiinţare în lume înseamnă suferinţă şi că esenţială e eliberarea de suferinţă. Calea aceasta, trecând prin hotărârea omului de a trăi o viaţă dreaptă în vorbă şi faptă, duce la adâncirea în treptele meditaţiei, şi pe baza acesteia la cunoaşterea a ceea ce l-a tulburat pe om încă din faza credinţei de la începutul drumului: a adevărului despre suferinţă. Aşadar calea parcursă e luminată de cunoaştere abia la sfârşit. Cercul s-a închis, desăvârşirea a fost atinsă. Cunoaşterea aceasta e pasul prin care se iese din sfera nesfârşitei deveniri şi dispariţii pentru a intra în veşnicie, se iese din fiinţarea în lume spre a ajunge în nirvāna.

    Gautama, devenit acum Buddha (Iluminatul), va şedea şapte zile sub smochin cu picioarele încrucişate sub el, simţind bucuria mântuirii. Iar apoi? Ajuns prin iluminare la certitudinea eliberării sale, vrea acum să păstreze tăcerea. Cunoaşterea la care a pătruns îi este străină lumii. Cum l-ar putea ea oare înţelege? El vrea să „ocolească zadarnice strădanii”. Lumea îşi are mersul ei. În teribila lor peregrinare obligatorie de-a lungul eonilor unei periodice distrugeri şi renaşteri, cei mânaţi orbeşte, neştiutorii, sunt irezistibil târâţi de roata reîncarnărilor pe suişurile şi coborâşurile existenţei lor. Ceea ce omul face în respectiva existenţă prezentă îi determină în chip de karma următoarea renaştere, la fel după cum şi existenţa prezentă a fost la rândul ei determinată de existenţa anterioară. Lumea nu se schimbă, dar în lăuntrul ei mântuirea e posibilă pentru cel iniţiat. Eliberat de alte renaşteri, el intră în nirvāna. Această cunoaştere Buddha a dobândit-o în sihăstrie. „Nu leg prietenie cu nici un om.” Ştie de eliberarea lui, şi asta „e de-ajuns, n-o voi propovădui altora care trăiesc în iubire şi ură – pentru ei această învăţătură rămâne o taină”.

    CONFUCIUS

    Confucius (cca 551-479) s-a născut şi a murit în statul Lu. La vârsta de 3 ani şi-a pierdut tatăl, fiind crescut de mama sa în condiţii de sărăcie. Încă de copil îi plăcea să aducă vase cu ofrandă şi să imite comportamentul ceremonial. La 19 ani s-a căsătorit; a avut un fiu şi două fiice. N-a avut o relaţie apropiată nici cu soţia, nici cu copiii săi. Era mare de statură şi de o forţă fizică considerabilă.

    Poate părea un lucru imposibil să încerci să‑ţi formezi o imagine despre figura istorică a lui Confucius, pe care straturile succesive de tradiţie au supus-o neîncetat unor modificări. Cu toate că activitatea lui a cuprins atât redactarea unor texte aparţinând patrimoniului clasic chinez cât şi scrierile sale proprii, totuşi nu suntem în posesia nici măcar a unui rând despre care să putem afirma cu certitudine că ar fi al său. Deosebirile de păreri dintre sinologi sunt considerabile şi în ce priveşte câteva chestiuni concrete importante: Franke, de exemplu, consideră că Confucius nici măcar n-a cunoscut i’King, despre care totuşi tradiţia afirmă că ar fi constituit obiectul său de studiu în ultimii ani de viaţă. Iar Forke e de părere că Lao Zi — care, iarăşi în conformitate cu tradiţia, a fost bătrânul şi veneratul maestru al lui Confucius — ar fi trăit după el la un interval de timp apreciabil. Situaţia e de aşa natură, încât pot fi aduse argumente plauzibile şi pro şi contra. Vom putea totuşi să ne formăm o imagine a figurii istorice, fie ea şi incertă în detaliu, dacă ne vom orienta în funcţie de acele pasaje din textele esenţiale ce-i pot fi atribuite persoanei lui în modul cel mai convingător. 

    A colindat din stat în stat ca să găsească un loc în care să-şi aplice învăţătura pe plan politic. Destinul lui a constat din speranţe de moment urmate tot mereu de stări de deprimare, din întâmplări aventuroase şi agresiuni îndreptate împotriva lui. Se cunosc multe istorisiri despre această perioadă: cum călătoreşte însoţit de discipolii săi, care-l îndeamnă şi consolează, cum încalcă el un jurământ la care-l forţaseră alţii, cum principele din Wei şi soţia lui Nan Ze, femeie de o proastă reputaţie, traversează în trăsură piaţa oraşului, punându-l pe Confucius să-i urmeze în altă trăsură – în timp ce poporul râde batjocoritor: „Desfrâul în frunte iar virtutea după el”. Unul dintre discipoli îi reproşează aceasta maestrului. Confucius părăseşte şi acest loc. Anii trec, dar Confucius nu-şi pierde credinţa în menirea lui de educator politic şi organizator al imperiului. Din când în când exclamă totuşi: „Lăsaţi-mă să mă-ntorc, să mă-ntorc acasă”. Când în cele din urmă a ajuns la bătrâneţe, la 68 de ani, fără să fi obţinut nici un rezultat, se reîntoarce în provincia natală exprimându-şi într-o poezie tristeţea că după îndelungate peregrinări prin nouă provincii nu vede acum, ajuns la capătul drumului, nici o ţintă: oamenii sunt neînţelegători, iar anii trec în goană.

    Într-o dimineaţă, Confucius a simţit că i se apropie sfârşitul. A ieşit în curte cântând încetişor acest cântec: „Muntele mare se va prăbuşi, bârnă trainică se va frânge, iar înţeleptul piere precum o plantă”. Când un discipol i s-a adresat îngrijorat, i-a răspuns: „Nu se-arată nici un suveran înţelept, şi nimerii din întreg imperiul nu vrea să mă facă să fiu învăţătorul său. Mi-a sosit ceasul morţii”. S-a culcat apoi şi a murit la opt zile după ăsta, la vârsta de 73 de ani.

    IISUS

    Deşi nu-i cu putinţă să prezentăm o imagine stringentă, documentată istoric, a lui Iisus, el totuşi este inevitabil perceptibil ca realitate răzbătând prin valurile a ceea ce ne-a transmis tradiţia. O cercetare exclusiv critic-istorică, lipsită de încrederea necesară în privinţa fragmentelor transmise şi de îndrăzneala acceptării chiar şi a unor posibile erori, n-ar duce decât la dispariţia oricărei realităţi. Sarcina constă în aceea, ca pe baza rezultatelor cercetării ca şi a propriului mod de a te lăsa pătruns de această realitate să ordonezi laolaltă ceea ce este demn de încredere, sau probabil, sau fie şi numai posibil, şi să laşi ca de aici să se constituie imaginea. Atitudinea fundamentală adoptată într-o astfel de expunere o va constitui relaţia noastră umană cu omul Iisus. Vrem ca răzbătând prin toate acele văluri să ajungem la fenomenul real, la Iisus aşa cum a fost el odată, la ce a făcut şi a spus el.

    Vestirea – Cel mai cert lucru pe care-l ştim cu privire la Iisus e propovăduirea sa a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, a etosului pregătirii în vederea împărăţiei, a credinţei ca mântuire.

    Sfârşitul lumii şi Împărăţia lui Dumnezeu. – O premisă vădită a gândirii şi lucrării lui Iisus este aceasta: sfârşitul lumii e iminent (Schweitzer, Martin Werner*). Acest sfârşit este o catastrofă: „Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii, pe care a făcut-o Dumnezeu, până azi, şi cum nici nu va mai fi vreodată”. (Marc. 13,19). „Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” (Marc. 13,24-25).

    Prin aceste aşteptări Iisus se situează într-o perspectivă tradiţională apocaliptică răspândită în acea vreme. Dar pentru el problema se pune într-un mod de o gravitate absolută. Sfârşitul lumii e într-adevăr iminent. „Adevărat vă spun, că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri.” (Marc. 13,30). „Unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Qmului venind în Împărăţia Sa.” (Mat. 16,28.) Trimiţându-şi ucenicii să vestească acest eveniment iminent, Iisus le spune: „Nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului”. [Mat. 10,23] Pe Iisus nu-l preocupă decât prea puţin descrierea grozăviilor evenimentului, aşa după cum se întâmplă în literatura din acea perioadă. Deoarece însă Iisus e în aşteptarea unui sfârşit iminent al lumii, el transformă acest sfârşit – considerat de alţii ca aparţinând unui viitor îndepărtat – într-un eveniment inexorabil ce-i priveşte în mod direct pe toţi cei ce trăiesc acum. În faţa acestui eveniment toate celelalte lucruri îşi pierd orice însemnătate. Toţ ceea ce un om mai făptuieşte de acum înainte va trebui să-şi vădească sensul în faţa acestui sfârşit.

    Un astfel de sens e cu putinţă. Căci odată cu sfârşitul lumii vine nu neantul, ci Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este timpul în care doar Dumnezeu singur cârmuieşte. Împărăţia vine irezistibil, fără ca omul să participe la asta în vreun fel oarecare, ci numai prin lucrarea lui Dumnezeu. Lumea al cărei sfârşit e iminent poate acum să-i devină omului indiferentă ca lume, căci vine marea minunăţie care este Împărăţia lui Dumnezeu. De aici şi vestirea plină de bucurie: „Ferice de voi, cari sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!” [Luc. 6, 20] Şi: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia. [Luc. 12, 32] Şi rugăciunea: „Vie Împărăţia Ta!” Aşadar sfârşitul comportă două aspecte. Nu-i doar o ameninţare: sfârşitul lumii, ci este şi făgăduinţa: Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea starea aceasta de spirit cuprinde totodată şi spaima şi jubilarea.

    Karl Theodor Jaspers (1883 -1969), a fost un filosof și un psihiatru german, care a avut o influență majoră asupra teologiei, psihiatriei și filosofiei moderne.

    Jaspers a absolvit Facultatea de Medicină în 1909 și a început să lucreze într-un spital de psihiatrie în Heidelberg unde și Emil Kraepelin lucrase cu câțiva ani înainte. Cu toate acestea, Jaspers era nemulțumit de modul în care comunitatea medicală din vremea sa privea studiul bolii mentale, și și-a pus în gând să modifice complet câmpul psihiatriei. În 1913 Jaspers a câștigat un post temporar de profesor la universitatea din Heidelberg. Postul a devenit apoi definitiv și Jaspers nu a mai revenit la practica clinică, ci a rămas la catedră.

    La vârsta de 40 de ani, Jaspers și-a îndreptat atenția dinspre psihologie spre filozofie, dezvoltând și amplificând teme pe care doar le schițase în studiile lui psihiatrice. A devenit, în foarte scurt timp, un filosof foarte respectat, atât în Germania, cât și în Europa.

    Şahigian, Alexandru Al., traducător, născut la 13 februarie 1950, București.

    Membru al Uniunii Scriitorilor din România, secția traducatori, din 1990.

    Studii: Școala și Liceul German din București, 1957 – 1969.

    Absolvent al Facultății de Germanistică din București în 1974.

    1974 - 1977: profesor de germană la liceul „Dimitrie Cantemir“ din București.

    1977 -1994: redactor al revistei Secolul 20.

    1994 - 2009: redactor al revistei Lettre Internationale, ediția română.

    Din 2003: secretar literar al Teatrului Evreiesc de Stat.

    Debutul publicistic cu traduceri în germană de poezii ale lui Eugen Jebeleanu în revistele bucureștene Neue Literatur și Secolul 20 (în 1973/74).

    Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

    9 alte produse din aceeași categorie

    Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: