Critica ratiunii practice - Immanuel Kant

Immanuel Kant

Critica rațiunii practice este una dintre lucrările majore ale lui Kant asupra teoriei morale și un text esențial în istoria eticii. Kant năzuieşte să împrăştie orice nedumerire şi să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în acelaşi mod cum asigurase temeliile ştiinţei în Critica raţiunii pure.

Mai multe detalii

2338P

Nou

54,00 lei cu TVA

Critica rațiunii practice este a doua dintre cele trei critici ale lui Immanuel Kant și a fost publicată prima dată în anul 1788, la trei ani după apariția Întemeierii metafizicii moravurilor. A exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare a domeniului eticii și filosofiei morale, începând cu Doctrina științei lui Fichte și devenind, în secolul al XX-lea, principalul punct de referință pentru filozofia morală deontologică.

Critica rațiunii practice cuprinde trei secțiuni: Analitica, Dialectica și Metodologia rațiunii practice. Analitica definește principiul moral suprem, imperativul categoric și susține că a-l asculta înseamnă a-ți exercita libertatea. Dialectica face presupunerea că nemurirea și Dumnezeu există, argumentând că rațiunea practică pură cade în eroare atunci când așteaptă perfecțiunea în această lume; de fapt oamenii ar trebui să aștepte găsirea perfecțiunii în lumea cealaltă, cu ajutorul lui Dumnezeu. Secțiunea finală, Metodologia rațiunii practice, oferă sugestii în educarea oamenilor în utilizarea rațiunii practice.

Fără îndoială că doctrina morală expusă anterior în Întemeiere a trezit o vie opoziție. Nici teologii, dar nici filosofii nu puteau fi mulțumiți cu rezolvarea dată de Kant problemelor morale. Teologii nu puteau fi mulțumiți din cauză că religia nu poate renunța să dovedească existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului, iar filosofii ar fi dorit, poate, ca filosofia să dovedească inexistența lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, eliminarea completă a sentimentului ca factor determinant al moralității pare a fi injustă și împotriva naturii omenești. De aceea, în Critica rațiunii practice, Kant năzuiește să împrăștie orice nedumerire și să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în același mod cum asigurase temeliile științei în Critica rațiunii pure. Dovedirea acestei întâietăți a moralei îl preocupă pe Kant în primul rând în Critica rațiunii practice deoarece știința n-are valoare pentru sine, ci numai în măsura în care servește la perfecțiunea morală a omului.

 Teoria morală descoperă izvoarele moralității și arată condițiile în care moralitatea se dezvoltă la individ și în cursul istoriei omenirii. „Imperativul categoric” nu e o poruncă pe care o formulează teoria etică, ci o poruncă pe care i-o dă omului conștiința sa proprie. Teoria morală kantiană nu este nici „rigidă”, nici „formalistă”, ci ea este o teorie obiectivă, științifică.

Traian Brăineanu, traducător 

Nu litera filosofiei kantiene, ci spiritul ei trebuie să pătrundă în mintea noastră. Nu interpretarea scolastică a textului, ci însuflețirea pentru idealurile propuse de Kant trebuie să fie ținta filosofării ce se adapă la izvoarele idealismului critic. Filosofia lui Kant, și mai ales teoria sa morală, trebuie pusă în legătură cu viața, cu trăirea de toate zilele, cu marile probleme sociale și politice, ca să-și dea toate roadele de care e capabilă.

Căci important este să trăim după principii lămurite prin filosofie, să ne dăm seama de scopurile pe care le urmărim în viață, să știm că viața unei națiuni, puterea ei, strălucirea ei în istorie, atârnă de faptele membrilor ei, de spiritul ce domnește în comunitatea națională, de ideologia care stă la temelia educației tineretului.

De la Kant învățăm că filosofia nu e o distracție, ci ea este un îndreptar pentru viața individuală și viața popoarelor.

Traian Brăineanu, traducător

 Două lucruri umplu mintea de o veșnic înnoită și sporitã admirație și venerație, cu cât mai adesea și mai străduitor se îndreaptă reflecția asupra lor: cerul înstelat deasupra mea și legea moralã în mine.

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice

 Fericirea este totdeauna ceva care este în adevăr plăcut celui ce-o posedă, dar nu este bună numai prin sine în mod absolut şi în toate privinţele, ci presupune totdeauna ca condiţie purtarea morală conformă legii.

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice

 Dacă urmărim cu atenţie mersul conversaţiilor din cercurile amestecate, care nu se compun numai din savanţi şi pedanţi, ci şi din oameni de afaceri sau cucoane, observăm că în afară de poveşti şi glume, mai are loc şi o conversaţie, anume discuţia serioasă: fiindcă poveştile, dacă trebuie să aibă noutate şi cu ea interes, se termină îndată, iar glumele devin uşor banale. Dar în toate discuţiile serioase nu există nici una care să provoace ralierea persoanelor, care altfel se plictisesc repede în orice discuţii subtile, şi care să aducă în societate o anumită însufleţire, decât discuţia despre valoarea morală a cutărei sau cutărei acţiuni, prin care trebuie să se constituie caracterul vreunei persoane.

Immanuel Kant, Critica raţiunii practice

AutorImmanuel Kant
Specificații autorfilosof german din perioada iluminismului în Germania
Traducator/editorTraian Brăileanu
Specificatii traducator/editorprofesor și om politic român
Anul publicării2020
Editie specialaDa
Format200 x 280 mm
Tip CopertaSpeciala
Nr. pagini164
ColecțiaColectia cartilor de referinta
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-360-4
Nota 
2020-07-27
Excelentă!

O carte extrem de importantă, obligatorie pentru orice student serios de filosofie. Mult mai ușor de citit decât Critica rațiunii pure, mai ales dacă vă interesează mai mult etica decât epistemologia.

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Critica ratiunii practice - Immanuel Kant

    Critica ratiunii practice - Immanuel Kant

    Critica rațiunii practice este una dintre lucrările majore ale lui Kant asupra teoriei morale și un text esențial în istoria eticii. Kant năzuieşte să împrăştie orice nedumerire şi să dea doctrinei sale o formă definitivă, sistematică. El face încercarea de a fundamenta morala în acelaşi mod cum asigurase temeliile ştiinţei în Critica raţiunii pure.

    Scrieţi un comentariu

    Categoriaemblematic europa

    Din categoria lucrarilor catalogate Emblematic Europa fac parte cartile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive si care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de editii ilustrate, de forme noi de editare. Cultura romana respiră si in prezent in cultura eropeana pe care o asimileaza specific. Capodoperele nascute in epoci si culturi diferite in Europa au devenit in timp emblematice pentru spiritul continentului european. Fiecare carte din această categorie este marcata cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul in care a aparut si s-a afirmat. In cazul in care opera este considerata capodopera, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodopera a culturii europene.

    Critica rațiunii practice este o lucrare de primă importanță a unuia dintre cei mai mari filosofi din toate timpurile, Immanuel Kant. A exercitat o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare a domeniului eticii și filosofiei morale, devenind, în secolul al XX-lea, principalul punct de referință pentru filozofia morală deontologică.

     Incadrarea in serii si colectii: editie magnum

        

    În Critica rațiunii pratice, apărută în 1788, Kant s-a străduit să dea teoriei morale, schițată în Întemeierea metafizicei moravurilor (1785), o formă mai sistematică, croită după modelul Criticii rațiunii pure.

    Cele două probleme, cea epistemologică și cea morală, Kant le expune apoi în chip separat în două scrieri mai scurte, în Prolegomene la orice metafizică viitoare ce se va putea înfățișa ca știință (1783) și Întemeierea metafizicii moravurilor (1785). Această din urmă scriere se sprijină într-o anumită măsură pe două studii premergătoare: Ideea unei istorii universale în înfățișare cosmopolită (1784) și Ce este luminarea (1784), în care problema morală e pusă în legătură cu ideea „progresului” omenirii, astfel încât morala e scoasă din sfera îngustă a vieții individuale, dându-i-se caracterul unei probleme de a cărei dezlegare depinde și rezolvarea problemei puse de filosofia istoriei. 

    Cei ce doresc să se inițieze în sistemul de morală al lui Kant vor găsi îndrumările necesare în „Introducerea în studiul moralei lui Kant”, care precede excelenta traducere franceză a Criticii rațiunii practice făcută de Fr. Picavet (ediția a V-a, Paris, Alcan, 1921), iar cei ce ar vrea să studieze temeinic morala kantiană găsesc ampla ei expunere în opera lui Victor Delbos, La philosophie pratique de Kant (ediția a II-a, Paris, Alcan, 1926). 

    Opera fundamentală și monumentală a lui Kant, Critica rațiunii pure cuprinde în primul rând o epistemologie, o cercetare asupra limitelor puterii de cunoaștere a minții omenești. Dar, în același timp, ea fixează punctele de reazem pentru o teorie morală întemeiată pe principiile „idealismului critic”.

    Critica rațiunii pure, apărută în 1781, cuprinde sistemul filosofic al lui Kant, întreg și desăvârșit. Aici se precizează și locul pe care Kant îl rezervă moralei. Dar trebuie să notăm că în Critica rațiunii pure interesul filosofului e concentrat asupra dezlegării problemei cunoașterii. Rezultatele la care ajunge Kant în acest domeniu devin apoi hotărâtoare pentru înfățișarea pe care o dobândește, în filosofia sa, problema morală. Filosofia până la Kant năzuiește să ajungă la cunoașterea absolutului, a cauzei ultime, fie prin raționamente, deci în mod discursiv, fie prin intuiție (intelectuală sau mistică). Dar toate aceste sisteme filosofice dogmatice nu pot rezista unei critici temeinice. Pentru a asigura întrucâtva certitudinea cunoașterii, unii filosofi au renunțat la speculațiune, limitând domeniul cunoașterii la ceea ce se poate cunoaște prin experiență. Această filosofie empiristă împinge însă, în mod logic și necesar, la scepticism. Și, dacă acest scepticism trebuie să fie păgubitor pentru științele naturii, pentru morală rezultă de aici o situație cu adevărat catastrofală.

    Experiența nu ne poate da dovezi că există Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea. Mai poate fi vorba, în acest caz, de morală? Evident că nu! Problema este deci de a arăta, pe de o parte, că știința, cunoașterea, deși se întemeiază exclusiv pe experiență, își are principiile ei, care îi garantează certitudinea, iar pe de altă parte că morala își are domeniul ei propriu bine definit față de domeniul științei. În acest domeniu, moral, existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și libertatea sunt adevăruri tot atât de sigure ca și adevărurile științifice.

    Să schițăm drumul ce duce spre această dezlegare a problemei.

    Omul posedă sensibilitate, intelect și rațiune. Aceste trei facultăți îi procură cunoaștere. În această cunoaștere trebuie să deosebim forma și conținutul. Conținutul e dat din afară, de obiect, forma însă se găsește în subiect.

    Noi nu putem cunoaște obiectele în sine, ci numai așa cum ne apar nouă, deci ca fenomene determinate de formele sensibilității, intelectului și rațiunii. Formele sensibilității sunt spațiul și timpul, cele ale intelectului sunt categoriile, iar – cele ale rațiunii ideile.

    Primejdia pentru știință (cunoașterea teoretică) se ivește prin faptul că intelectul e în stare să „gândească” obiecte care nu sunt date prin simțuri.

    Despre principiile rațiunii practice pure

    Explicație

     Principii practice sunt propoziții ce conțin o determinare generală a voinței, determinare ce are mai multe reguli practice sub sine. Ele sunt subiective, sau maxime, dacă determinarea e considerată de subiect ca valabilă pentru voința sa; obiective însă, sau legi practice, dacă determinarea e cunoscută ca obiectivă, adică valabilă pentru voința oricărei ființe raționale. (...)

    Teorema întâi

    Toate principiile practice care presupun un obiect (materie) al facultății apetitive ca principiu de determinare a voinței sunt în întregime empirice și nu pot reprezenta legi practice.

    Înțeleg prin materie a facultății apetitive un obiect a cărui realitate e dorită. Dacă pofta după acest obiect precede însă regulii practice și este condiția de a și-o face principiu, eu susțin (mai întâi) că acest principiu este, în acest caz, totdeauna empiric. Căci principiul de determinare a alegerii voite este, în acest caz, reprezentarea unui obiect și acea relație a ei cu obiectul prin care facultatea apetitivă e determinată spre realitatea lui. O astfel de relație însă cu subiectul se cheamă plăcere pentru realitatea unui obiect. Prin urmare, aceasta ar trebui presupusă ca condiție a posibilității determinării alegerii voite. Dar despre nici o reprezentare a vreunui obiect, oricare ar fi ea, nu se poate cunoaște a priori dacă va fi unită cu plăcere sau neplăcere, sau va fi indiferentă. Prin urmare, în acest caz, temeiul de determinare a alegerii voite trebuie să fie totdeauna empiric, deci și principiul material practic care îl presupunea ca condiție.

    Despre conceptul unui obiect al rațiunii practice pure

     Printr-un obiect al rațiunii practice înțeleg reprezentarea unui obiect ca un efect posibil prin libertate. A fi obiect al cunoașterii practice ca atare înseamnă deci numai relația voinței cu acțiunea prin care el sau contrariul său ar fi făcut real. Judecarea, însă, dacă ceva este sau nu este obiect al rațiunii practice pure, este numai deosebirea posibilității sau imposibilității de a vrea acea acțiune prin care, dacă am avea puterea s-o săvârșim (asupra cărui fapt trebuie să judece experiența), un obiect anumit ar deveni real. Dacă obiectul e considerat ca fiind temeiul de determinare a facultății noastre apetitive, posibilitatea lui fizică prin întrebuințarea liberă a forțelor noastre trebuie să fie dată înaintea judecării, dacă el este sau nu este un obiect al rațiunii practice...

    Despre mobilurile rațiunii practice pure

     Esențialul oricărei valori morale a acțiunilor stă în aceea ca legea morală să determine nemijlocit voința. Dacă determinarea voinței se face, ce-i drept, în conformitate cu legea morală, dar numai prin mijlocirea unui sentiment, de orice fel ar fi, care trebuie presupus pentru ca legea să devină un temei îndestulător de determinare a voinței, deci nu se face de dragul legii, acțiunea va avea legalitate, dar nu moralitate. Prin termenul de mobil (elater animi) înțelegem aici temeiul subiectiv de determinare a voinței unei ființe a cărei rațiune nu este, chiar în virtutea naturii ei, în mod necesar conformă cu legea obiectivă...

    Despre dialectica rațiunii pure în determinarea conceptului de bine suveran

     Conceptul de „suveran” cuprinde deja un echivoc, care, dacă nu dăm seama, poate prilejui certuri inutile. Suveran poate însemna cel mai de sus (supremum) sau desăvârșitul (consummatum). Cel dintâi este acea condiție care ea însăși e necondiționată, adică nu e subordonată nici unei alteia (originarium); al doilea înseamnă acel întreg care nu este parte dintr-un întreg mai mare de același fel (perfectissimum). În Analitică s-a demonstrat că virtutea (ca vrednicie de a fi fericit) este condiția supremă a tot ce numai ne pare a fi de dorit, deci și a toată străduința noastră după fericire, deci binele suprem

     Antinomia rațiunii practice

     În binele suveran pentru noi practic, adică de înfăptuit prin voința noastră, virtutea și fericirea sunt gândite ca unite în mod necesar, așa că o rațiune practică n-o poate admite pe una fără ca și cealaltă să facă parte din acel bine. Dar această legătură (ca oricare în general) este sau analitică, sau sintetică. Cum însă cea de față nu poate fi analitică, cum s-a arătat chiar mai înainte, ea trebuie să fie gândită ca sintetică, și anume ca legătură a cauzei cu efectul, deoarece ea privește un bine practic, adică posibil prin acțiune. 

    Nemurirea sufletului ca postulat al rațiunii practice pure

     Înfăptuirea binelui suveran în lume este obiectul necesar al unei voințe determinabile prin legea morală. În aceasta, însă, deplina potrivire a mentalităților cu legea morală este suprema condiție a binelui suveran. Ea trebuie deci să fie tot atât de posibilă ca și obiectul său, deoarece ea e cuprinsă în aceeași poruncă de a promova binele. Potrivirea deplină a voinței, însă, cu legea morală, este sfințenie, o perfecțiune, de care nici o ființă rațională a lumii sensibile nu este capabilă în nici un moment al existenței sale. Cum însă totuși ea e cerută ca fiind necesară din punct de vedere practic, ea poate fi întâlnită numai într-un progres apropiindu-se la infinit de acea potrivire deplină, iar după principiile rațiunii practice pure e necesar să admitem, ca obiect real al voinței noastre, o astfel de progresare practică.

    Existența lui Dumnezeu ca postulat al rațiunii practice pure

    Legea morală ne-a condus, în analiza precedentă, la problema practică, prescrisă fără nici o intervenție de mobile sensibile numai prin rațiune pură, anume la întregimea necesară a primei și celei mai excelente părți a binelui suveran, moralității, și, cum aceasta nu poate fi rezolvată pe deplin decât într-o eternitate, la postulatul nemuririi. Aceeași lege trebuie să conducă și la posibilitatea celui de-al doilea element al binelui suveran, anume a fericirii potrivite cu acea moralitate, într-un mod tot atât de dezinteresat ca și înainte numai din rațiune nepărtinitoare, anume la presupoziția existenței unei cauze adecvate acestui efect, adică trebuie să postuleze existența lui Dumnezeu, ca aparținând în mod necesar posibilității binelui suveran (care obiect al voinței noastre este unit în mod necesar cu legislația rațiunii pure). Vom expune această legătură într-un mod convingător.

     

    Immanuel Kant (1724-1804) a fost unul dintre cei mai influenți filosofi din toate timpurile. Gândirea sa cuprinzătoare și profundă asupra esteticii, eticii și științei a avut un impact imens asupra întregii filosofii ulterioare.

    Immanuel Kant s-a născut la 22 aprilie 1724 la Königsberg în Prusia Orientală într-o familie modestă cu 9 copii, dintre care el era al patrulea. Mama sa era Anna Regina Reuter, care avea o bună educaţie neformală, iar tatăl său, Johann Georg Kant era şelar. Se spune că bunicul său patern provenea din Scoţia şi îşi ortografia numele conform exigenţelor limbii engleze: Cant. Familia Kant făcea parte din comunitatea pietistă, bazată pe credinţa lutherană, care se reflecta în puritate a inimii, comportament moral şi strădanie în muncă, într-o măsură mai mare decât pe serviciul divin organizat expres. În acest spirit moral-pietist au fost educaţi copiii familiei Kant şi el este răspunzător de orientarea morală a filosofului. În anul 1732, Kant intră la şcoala pietistă din oraş, numită Collegium Fridericianum, condus de F.A. Schulz, pietist şi raţionalist, care l-a influenţat pe micul elev. Pentru cei 500 de elevi pe care îi avea, şcoala dispunea de o secţiune în limba germană şi de o secţiune în limba latină. În afară de partea plăcută a deprinderii de a scrie şi citi bine în limba latină şi de a putea citi în original autori clasici, şcoala i-a dezvăluit şi partea neplăcută a unor practici religioase, străine de religiozitatea deprinsă în familie, cum ar fi ore nesfârşite de rugăciune, meditaţie, confesiune, cântare de imnuri, catehizare, nepotrivite pentru aşteptările unui copil de opt ani. Aici a rămas Kant până în anul 1740; între timp, în anul 1737, la vârsta de 13 ani îşi pierde mama. În anul 1740, Kant intră la Universitatea din Königsberg, unde contrar reglementărilor în vigoare, el nu se înscrie ca student la una dintre cele opt facultăţi spre a se pregăti pentru o profesie, ci din curiozitate intelectuală a audiat cursuri la toate facultăţile (după cum va face în secolul următor şi Eminescu la Universitatea din Viena), în special filosofie (cu profesorul Martin Knutzen), teologie (cu profesorul Franz Albert Schultz), matematici, fizică şi medicină (unde asistă chiar la unele operaţii). Studiile sale universitare se prelungesc până în anul 1746, când îşi va fi luat gradele universitare. Dintre toate disciplinele şi profesorii cu care le-a parcurs, filosofia l-a atras în măsura cea mai mare, predată de discipolul lui Wolff, Martin Knutzen, pe atunci profesor extraordinarius, care i-a acordat prietenia şi accesul la biblioteca sa. În afară de doctrina lui Wolff, Knutzen îi mai predă filosofia lui Leibniz, fizica lui Newton, matematică şi astronomie. În anul 1746 Kant îşi prezintă prima disertaţie, pe care o va publica în anul următor.

    Spre a-şi putea continua investigaţiile filosofice şi a se întreţine, Kant intră ca preceptor la diferite familii până în anul 1755. Această nouă poziţie de Hofmeister i-a dat ocazia să întâlnească oameni din înalta societate, în contact cu care şi-a rafinat gusturile vestimentare şi culinare, a deprins arta conversaţiei, mai ales în limba franceză, şi galanteria faţă de doamne, pentru care era cunoscut drept der galante Magister; a învăţat să joace cărţi şi a dobândit o oarecare abilitate la jocul de biliard. Alături de avantajele pe care le-a deprins Kant pentru viaţa în societate, avantaje întâlnim şi de partea învăţăceilor, dintre care unii îi vor deveni studenţi. Este de menţionat şi influenţa pe care a exercitat-o Kant asupra formării fraţilor von Hülsen, care au fost între primii nobili din Prusia ce au abolit iobăgia. Numai în această perioadă Kant a fost nevoit să îşi părăsească oraşul natal, pe care ulterior nu îl va mai părăsi decât pentru scurte deplasări în împrejurimi.

    În 1770, Kant este în fine numit profesor titular la catedra de logică și metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile. Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul, cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.

    Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din „somnul dogmatic” de lectura cărții lui David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe „drumul drept” și îi provoacă o „revoluție în reflecție”. Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență, ci în spirit, în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea că experiențși judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără concept e oarbă, iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior, dar adevărata sa operă abia începe.

    Kant va rămâne profesor până în 1797. Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare, încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost, numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de studenți.

    În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere studioasă, dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Es ist gut” („[Totul] e bine”).

    La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael, poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”

         

    Traian Brăileanu (1882-1947) a fost un profesor și om politic român. A fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți (1909), decan al Facultății de Litere și Filosofie din aceeași localitate, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York. Brăileanu a fost unul din membrii fondatori ai Senatului Legionar. În 1943 a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu, iar în 1946 a fost arestat de regimul comunist, învinuit de „dezastrul țării“ și condamnat la muncă silnică pe viață. A murit la 3 octombrie 1947 la penitenciarul Aiud.

    Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari sociologi ai României, făcând școala sociologică la Cernăuți. De asemenea, a desfășurat o bogată activitate publicistică și a fost un reputat traducător al operei lui Immanuel Kant.

     

    Traian Braileanu: Teoreticianul fundamentarii metafizice a sociologiei

    http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-2436028-traian-braileanu-teoreticianul-fundamentarii-metafizice-sociologiei.htm

     

    Traian Brăileanu, om de cultură şi om politic

    https://foaienationala.ro/traian-brileanu-om-de-cultur-om-politic.html

    Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

    Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.

    Ediții speciale Magna (cărți de referință):

    Edițiile speciale Magna sunt cărți de format mare (20/28), cu textul paginat în larg, aerisit, elegant, sunt cărți care stau bine pe masa de lucru și pot fi consultate comod și profesionist. În acest format apar, de regulă, capodopere ale culturii române și europene, lucrări de referință deosebit de valoroase. Prin concept ele îmbină plăcerea lecturii cu studiul aprofundat.

    Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

    Magna este o carte foarte elaborată care oferă mult, foarte mult, pentru un cost modic.

    9 alte produse din aceeași categorie

    Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: