Filosofia în cultura românească - Gheorghe Vlăduţescu

Gheorghe Vladutescu

În acest volum, Gheorghe Vlăduțescu identifică și parcurge„liniile” de evoluție ale filosofiei românești, modul în care s-a născut conștiința filosofică românească și felul în care aceasta și-a manifestat dezideratul spre universalitate, prin reprezentanții săi de marcă, precum Dimitrie Cantemir,  Titu Maiorescu, Nae Ionescu sau Lucian Blaga.

Mai multe detalii

2170P

Nou

45,00 lei cu TVA

-10%

50,00 lei cu TVA

În Europa, filosofia apare la vechii greci, apoi la romani și își continuă linia evolutivă în spațiul cultural european pe măsura ce popoarele din acest spațiu geografic își vor crea propiile modele existențiale și vor dezvolta propriul limbaj filosofic – limba fiind prima condiție în creația culturală, pilonul-fundament pe care se sprijină și se dezvoltă cultura.

Filosofia românească „începe” târziu, odată cu scrierile lui Dimitrie Cantemir și Samoil Micu – când filosofia europeană cunoscuse deja influența greacă,  romană, medievală, bizantină și latină – și își încetează evoluția, dar nu și existența – avertizează Gheorghe Vlăduțescu! – în anul 1948, când este „nevoită să iasă din istoria vremii”.

Aceasta va fi marcată, în primele sale etape, de procesul de identificare și dezvoltare al propriului limbaj, apoi de mimesis, prin preluarea marilor teme ale filosofiei occidentale, precum și de încercările de identificare ale propriei naturii, ale realității sale valorice.

„Cu faptele sale mari și mici”, filosofia românească cuprinde în istoria sa eforturile sistematice ale reprezentanților săi – Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Mircea Florian, Mircea Eliade sau Lucian Blaga –  de a-și identifica direcția și de a-și defini orizonurile; încercări care nu au ferit-o – însă –  de mimetică sau alte capcane! Dar care i-au conferit propriul spațiu și timp cultural, și care au îmbogățit istoria acestui neam...

„Dimitrie Cantemir (1673-1723) scrie Divanul în româneşte (ediţia este însă însoţită de textul grecesc), apoi în latină – Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Compendiolum universale logices institutiones, pentru ca în 1705 să revină la limba autohtonă, în Istoria ieroglifică, aceasta ca un certificat de naştere al filosofiei noastre”.

AutorGheorghe Vladutescu
Specificații autorProfesor Emerit, conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie şi membru al Academiei Române
Anul publicării2017
Format95 x 205 mm
Nr. pagini400
ColecțiaColectia cartilor de referinta
eBook1834-filosofia-in-cultura-romaneasca-gheorghe-vladutescu-9786067481778.html
ID Hard Cover1834-filosofia-in-cultura-romaneasca-gheorghe-vladutescu-9786067481778.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-177-8
Nota 
2018-03-31
Filosofia in cultura romaneasca

"Filosofia in cultura romaneasca" deschide in mod neastepta o noua perspectiva de apreciere a contributiilor filosofice continute de ceea ce am putea numi cultura româneasca.. Ipoteza de lucru este data de constarea ca dezvoltarile teoretice de care se bucura temele filosofice in contextul nostru apar in procesul de sincronizare culturala cu cele mai semnificative valori ale gandirii occidentale in secolul 19 si 20 si ele par a fi contributive si nu refondatoare. Este o premisa care deschide spre o analiza deosebit de precisă a formelor in care se face filosofie in cultura romaneasca, timp de doua sute de ani. Este o scriere erudita, marcata de pasiune si de o mare si prețioasa experienta intelectuală. O recomand spre lectura tuturor celor interesati de problema identitatii noastre in cultura euopeana.

    Scrieți-vă propria părere

    Scrieţi un comentariu

    Filosofia în cultura românească - Gheorghe Vlăduţescu

    Filosofia în cultura românească - Gheorghe Vlăduţescu

    În acest volum, Gheorghe Vlăduțescu identifică și parcurge„liniile” de evoluție ale filosofiei românești, modul în care s-a născut conștiința filosofică românească și felul în care aceasta și-a manifestat dezideratul spre universalitate, prin reprezentanții săi de marcă, precum Dimitrie Cantemir,  Titu Maiorescu, Nae Ionescu sau Lucian Blaga.

    Scrieţi un comentariu

    În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

    Acest volum prezintă procesul evolutiv al filosofiei românești, în încercarea de a oferi publicului larg o cercetare realizată dintr-o perspectivă istorico-valorică a însemnătății filosofiei românești în cultura poprului român.

    Cartea Filosofia în cultura românească descrie etapele în care s-a format filosofia românească, Ghe. Vlăduțescu analizând contribuțiile marilor gânditori români, de la Cantemir la Blaga, și influența pe care aceștia au execitat-o – așa cum indică și titlul – asupra culturii românești.

    Există sau nu „o” filosofie românească?

    Discuția privind existența filosofiei românești a cunoscut trei etape.

     Între cele două războaie mondiale, după formarea României Mari, identitatea românească a trecut printr-o criză. Întrucât nu mai era centrată pe scopuri politice imediate (drepturi naționale, independență, unitate națională etc.), ideea a avut de acum un caracter cultural mai pronunțat. Așadar, abordarea temei specificului național în istoriografie, literatură și filosofie a devenit un lucru obișnuit. Prima istorie a filosofiei românești a fost publicată în 1922 de Marin Ștefănescu –  care arată faptul că gândirea filosofică românească a atins nivelul autoreflexivității; cu alte cuvinte, ea a devenit conștientă de ea însăși.

    Concluzia generală a discuțiilor interbelice, în care a fost implicat aproape fiecare filosof important, a fost următoarea: filosofia românească există, aceasta având cu un profil distinct printre alte filosofii naționale.

    Constantin Noica, care a devenit unul dintre cei mai proeminenți filosofi români, gândea că filosofia românească se caracterizează prin păgânism, cosmicism (adică lipsa undei separări acute a lumii oamenilor de transcendență) și determinism (sau mai curând, „fatalism”).

    În timpul perioadei comuniste, după 1965, existența unei filosofii românești specifice a devenit o dogmă incontestabilă. Relatările oficiale, puternic influențate de doctrina național-comunistă, așa-zisa ideologie protocronistă, vorbeau chiar despre „filosofia geto-dacilor”. Ele au afirmat continuitatea viziunii filosofice de la daci, prin folclor, spre autorii contemporani. Inutil de spus că pretențiile de dogmă oficială erau exagerate.

    După căderea regimului comunist, în 1989, această discuție a reapărut. Potrivit unor cercetători, există filosofi români, dar nu și filosofie românească. Cu alte cuvinte, noțiunea „filosofie românească” are doar un sens istorico-geografic.

     Punctul de vedere opus constă din două teze: 1) nu toate națiunile europene au propria lor filosofie națională; 2) națiunea română are propria sa filosofie națională distinctă, ce continuă la un nivel mai înalt viziunea sa tradițională asupra lumii.

    „E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate și asumate în diferite feluri, uneori în mod justificat, alteori cu totul întâmplător. Nu este doar cazul culturii române. Fenomenul e ușor de observat în tot sud-estul Europei.

    În cazul filosofiei românești, pluralitatea modelelor de împrumut nu a stânjenit niciodată. Lucru firesc, am putea crede, gândindu-ne că situația ține de normalitatea oricărei culturi mici. Ceea ce frapează însă aici nu e doar coexistența unor modele ireconciliabile în aceeași perioadă de timp, ci, adesea, chiar buna lor împăcare în opera aceluiași autor. Din acest motiv, filosofia românească apare de la bun început, oricărui observator atent, ca una sincretică, mediatoare între opțiuni teoretice care, în alte condiții, ar fi imposibil să fie aduse laolaltă.

    În filosofia românească din secolul XX au fost active mai multe modele europene. Acestea au fost puse la lucru în scrieri cu caracter filosofic, dar au fost, totodată, întrupate de anumite personalități. În unele cazuri, tocmai din cauza epocii marcate de mari traume istorice și de prezența unor ideologii extreme, modelele amintite se întrepătrund, într-un mod extrem de intim, cu situații factice a filosofilor, cu viețile lor. Istoria lor personală și contextul social-politic în care au trăit nu pot fi nicidecum trecute cu vederea.

    Există câteva modele europene pe care filosofii români le-au adoptat cu predilecție.

     1. Mai întâi, aș aminti un model raționalist, întruchipat de Vasile Conta în secolul al XIX-lea, de Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, Mircea Florian, Anton Dumitriu, Petre Botezatu și alții în secolul XX. Modelul raționalist este identificabil, în scrierile filosofilor români, cu paradigma modernă Descartes-Leibniz-Kant. Lucrările lor filosofice se caracterizează prin prevalența regimului conceptual, înlănțuirea logică a ideilor, analiza riguroasă și argumentată. Sunt autori care adoptă cu ușurință teoriile științifice ale vremii, pe care le folosesc din plin în scrierile lor. Au înclinație către problemele tehnice ale filosofiei generale: tema categoriilor, cauzalitatea, legitatea naturii, structura realului, problema cunoașterii etc.

     2. Aș identifica, apoi, un model filosofic derivat din romantismul german, caracterizat la nivelul ideilor filosofice printr-o asumare a presupoziției întregului. Această temă a favorizat, din punct de vedere sociologic, tezele organicismului. În cadrul modelului romantic este suspectat, în special, discursul filosofic al modernității iluministe, cea care se dorea unica moștenitoare a raționalismului secolelor anterioare. Întâlnim un asemenea demers la Constantin Noica, mai ales în critica pe care o face modernității raționaliste, cu „ethosul neutralității” care o caracterizează.

    3. Al treilea model este cel existențialist, pentru care exercițiul filosofic trebuie să fie strict personal, legând gândirea de viață, și nu de abstracțiile rațiunii. Explorarea trăirilor omenești și ridicarea lor la statutul de date prealabile ale cunoașterii, de posibilități ale omului prin care acesta accede la existența ca atare, reprezintă o constantă pentru analizele mai multor filosofi români: Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt și alții.

    4. Ar mai fi, în sfârșit, un model marxist. Autorii care se integrează acestei orientări sunt destul de eterogeni. Unii dintre ei devin marxiști din interes, din oportunism ori din frică. Ei folosesc mai degrabă un limbaj decât o idee și un mod de lucru. Plătesc tribut doar regimului, nu filosofiei marxiste ca atare, pe care nici nu ajung s-o cunoască prea bine. Este cazul unui C.I. Gulian, de pildă, care prefațează o mulțime de traduceri ale unor texte ale filosofiei europene, apărute la noi în anii ’50 și ’60, cu vigilență revoluționară, prescriind unor generații de cititori cum anume este „corect” să fie înțelese acele texte, care sunt „derapajele” ori „pericolele” lor. Au existat și câțiva autori care, în filosofia generală, în logică, filosofia științei ori în epistemologie, au asumat efectiv tezele marxiste, metoda dialectică, cea a „transformării acumulărilor cantitative în creșteri calitative” sau „negarea negației” (Athanase Joja, Henri Wald, Pavel Apostol etc.).

    În linii mari, filosofia românească a oscilat între două extreme: imitația, pe de o parte, și obsesia specificului cultural național, pe de alta, cea din urmă luând forma adversității de principiu, a reacției deseori brutale față de gândirea occidentală, chiar și atunci când de acolo erau de fapt împrumutate aproape toate ideile filosofice importante. Însă racordarea veritabilă a filosofiei românești la circuitul occidental încă nu s-a produs în totalitate. Și nici nu cred că trebuie să devină un scop în sine, urmărit cu orice preț”.

    George Bondor

    Gheorghe Vlăduțescu s-a născut la data de 8 septembrie 1937, în orașul Târgu Cărbunești (județul Gorj). După efectuarea studiilor preuniversitare la Tg. Jiu, a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, în anul 1962, după care a fost încadrat în învățământul universitar, pe rând, în funcțiile de: preparator, asistent, lector și ulterior de conferențiar la Catedra de istorie a filosofiei. În anul 1971, a obținut titlul științific de Doctor în filosofie, cu teza Inducția aristotelică.

    Din anul 1990 are gradul didactic de profesor universitar, fiind ales în funcția de șef al Catedrei de Istoria filosofiei și filosofia culturii. Tot în același an a devenit conducător de doctorat. A predat în calitate de profesor titular cursul de Filosofia greacă. A fost profesor invitat la Centrul de studii asupra filosofiei grecești Leon Robin de la Sorbona și a susținut conferințe despre filosofiei grecești și medievale în țară și străinătate.

    Acad. prof. dr. Gheorghe Vlăduțescu este membru fondator al „Centrului de Studii asupra Imaginarului și Raționalității” din Craiova, precum și membru al Societății de Studii Clasice din București. În anul 2000 a fost ales membru al Académie des Sciences, des Arts et des Lettres din Paris (Franța).

    În anul 2002, acad. Gheorghe Vlăduțescu a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler.

    Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualitații active, publicului ateșat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

     

    10 alte produse din aceeași categorie

    Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: