Un nou Ev Mediu - Nikolai Berdiaev

Nikolai Berdiaev

Eseurile Un nou Ev Mediu și Omul și mașina – cuprinse în această carte –  prezintă perspectiva filosofului Nikolai Berdiaev asupra declinului timpului precum și necesitatea unei puternice transformări spirituale a omului; singura cale care poate garanta depășirea limitelor impuse de lumea modernă.

Mai multe detalii

1981P

Nou

25,20 lei cu TVA

-10%

28,00 lei cu TVA

Volumul cuprinde eseurile Un nou Ev Mediu și Omul și mașina, scrise de filosoful Nikolai Berdiaev.

Un nou Ev Mediu e opera în care chestiunile cele mai grave și mai actuale, care agită gândirea omenească azi, se găsesc puse cu independența de spirit a unui gânditor genial și, în același timp, cu o putere de previziune care surprinde și minunează cu atât mai mult cu cât unele din prevederile cuprinse în această scriere par a se realiza deja”.

Maria Vartic

Omul și mașina pune o problemă foarte interesantă, a raportului dintre cultură (în sensul german, nu francez al cuvântului) și între tehnică, devenită azi un fel de idol pentru care omul modern sacrifică orice”.

Iosif E. Naghiu

 

Pentru Berdiaev, timpurile moderne și-au consumat puterea de a construi noi repere existențiale, încă înainte de a-și fi închis cliclul în istorie. Acest final anunță începutul altor „lumi”, care vor fi asemenea unui Nou Ev mediu: „Principiile spirituale ale timpurilor moderne sunt uzate; forța lor spirituală, epuizată. Ziua raționalistă a istoriei e trecută; steaua ei apune; iată amurgul, ne apropiem de noapte. (...) Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu e decât un apel la această revoluție a spiritului, la o reînnoire totală a conștiinței. Umanismul timpurilor moderne e perimat și, pe toate planurile culturii și vieții sociale, are loc contrariul său, ducându-ne cu adevărat la negarea imaginii omului. Ideologia umanistă este, în zilele noastre, o ideologie înapoiată și ar fi, cel puțin, regresivă”.

(Un Nou Ev Mediu)

În fața declinului timpului omul își uită reperele și credința, atrage atenția Berdiaev: „În acest secol de incredulitate, în care se neglijează nu numai vechea credință religioasă, ci și credințele umaniste ale veacului al XIX-lea, singura credință pe care o mai păstrează omul civilizației moderne e acea alipire de tehnică, puterea și progresul său infinit. Și tot ceea ce se întâmplă în lume conspiră să alimenteze această nouă credință. Tehnica reprezintă ultimul amor al omului, care e gata, sub influența acestui amor, să-și modifice propria sa imagine. Or tehnica îndeplinește sub ochii săi minuni autentice. Problema tehnicii e una dintre cele mai importante pentru conștiința creștinului, care încă nu i-a descoperit valoarea și significația. Creștinii adoptă față de tehnică două atitudini, dar și una, și cealaltă ne apar ca superficiale și incomplete. Majoritatea dintre ei consideră tehnica indiferentă și neutră față de religie, ca „afacere” a inginerilor. Ea mărește confortul, aduce perfecționări în viață, de care fără îndoială beneficiază și creștinii, dar domeniul ei e un domeniu particular, care n-are nimic a face cu conștiința și spiritul lor și care nu le pune nici o  problemă spirituală. Din contră, disprețuiesc tehnica, socotind-o drept un rău apocaliptic, îngroziți de puterea crescândă fără încetare, pe care o exercită asupra vieții umane, văd în ea triumful Antichristului, Fiara urcată din abis. (...)

Ce înseamnă epoca tehnică și sosirea noului cosmos în destinul omului? Anunță el materializarea și moartea spiritualității sau îi putem atribui o altă importanță? Ruptura dintre spirit și vechea viață organică, mecanizarea vieții, apare ca fiind o povestire a sfârșitului spiritualității în lume”.

(Omul și mașina)

AutorNikolai Berdiaev
Specificații autorfilosof rus
Traducator/editorMaria Vartic
Specificatii traducator/editorcritic, istoric literar, prozator, dramaturg și traducător
Anul publicării2016
Format95 x 205 mm
Nr. pagini226
ColecțiaFilosofie
eBook1852-un-nou-ev-mediu-nikolai-berdiaev-9786067481211.html
ID Hard Cover1852-un-nou-ev-mediu-nikolai-berdiaev-9786067481211.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-121-1

Scrieţi un comentariu

Un nou Ev Mediu - Nikolai Berdiaev

Un nou Ev Mediu - Nikolai Berdiaev

Eseurile Un nou Ev Mediu și Omul și mașina – cuprinse în această carte –  prezintă perspectiva filosofului Nikolai Berdiaev asupra declinului timpului precum și necesitatea unei puternice transformări spirituale a omului; singura cale care poate garanta depășirea limitelor impuse de lumea modernă.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

O lucrare – prin problematica tratată –  actuală, care arată universul omului „prezentului”.

În istoria europeană, Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost perioada dintre antichitate și epoca modernă. Perioada medievală este subdivizată în trei perioade: evul mediu timpuriu, evul mediu mijlociu și evul mediu târziu. La nivel global, mai este denumit și perioada post-clasică.

Depinzând de continent, această epocă a început în anii 200-600, și s-a încheiat în 1500-1700. Civilizații clasice majore ca Regatul Han, Imperiul Roman de Apus, Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid au căzut în secolele III-VII. Epoca s-a caracterizat prin invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari religii: Creștinismul, Islamul și Budismul, precum și amploarea contactelor comerciale și militare dintre civilizații.

Un nou Ev mediu

Lumea veche – dacă se poate spune așa despre timpurile moderne, care printr-un obicei nu mai puțin vechi sunt încă numite „timpuri moderne”, atunci când ele sunt perfect caduce – ajunge la sfârșitul său și se descompune. Și iată că ia naștere o lume nouă, o lume necunoscută. E curios a constata că acest sfârșit al unei lumi vechi și această naștere a unei lumi noi apar simultan unora ca o „revoluție”, altora ca o „reacție”. Aceasta pentru că revoluția și reacția așa s-au amestecat, încât nu se mai disting bine acești doi termeni unul de altul. Să recunoaștem că epoca noastră e sfârșitul timpurilor moderne și începutul unui nou Ev Mediu. Desigur, nu înțeleg să prezic mersul exact pe care îl va urma Istoria; aș vrea numai să încerc a indica trăsăturile și tendințele care vor alcătui aspectul reînnoit al societății și culturii.

 În istorie, ca și în natură, există un ritm, o succesiune ritmică de epoci și perioade; o alternanță de diferite tipuri de cultură, de flux și reflux, de ridicări și coborâri. Periodicitatea și ritmul sunt proprii oricărei vieți. Se poate vorbi de epoci organice și critice, de epoci diurne și nocturne, „sacre” și „seculare”. Ne e dat să trăim istoricește într-o epocă de tranziție. Lumea veche – dacă se poate spune așa despre timpurile moderne, care printr-un obicei nu mai puțin vechi sunt încă numite „timpuri moderne”, atunci când ele sunt perfect caduce – ajunge la sfârșitul său și se descompune. Și iată că ia naștere o lume nouă, o lume necunoscută. E curios a constata că acest sfârșit al unei lumi vechi și această naștere a unei lumi noi apar simultan unora ca o „revoluție”, altora ca o „reacție”. Aceasta pentru că revoluția și reacția așa s-au amestecat, încât nu se mai disting bine acești doi termeni unul de altul. Să recunoaștem că epoca noastră e sfârșitul timpurilor moderne și începutul unui nou Ev Mediu. Desigur, nu înțeleg să prezic mersul exact pe care îl va urma Istoria; aș vrea numai să încerc a indica trăsăturile și tendințele care vor alcătui aspectul reînnoit al societății și culturii.

Rușilor le place mult să discute pentru a ști dacă un lucru e „reacționar” sau nu. Nu e o problemă gravă, care să nu întâmpine critica lor. E un obicei vechi al intelectualilor ruși. Se credea cu drept cuvânt că revoluția îi va elibera de acest rău obicei. Dar nu, încă și azi se întrețin la noi discuții interminabile asupra problemei reacției și progresului, ca și cum în lume totul n-a fost răsturnat și ca și cum vechile criterii ale intelectualilor păstrează încă cea mai ușoară semnificare. Încercați deci a aplica Istoriei universale criteriile noastre de reacție sau de revoluție, de a situa „dreapta” voastră și „stânga” voastră. Absurditatea aceasta va sări în ochi și mulțimea categoriilor voastre conceptuale va părea uimitor de înapoiată.În timpul căderii lumii antice și al nașterii creștinismului, ceea ce era „reacționar” era de a apăra principiile civilizației și ale culturii antice; dar era în cel mai înalt punct „progresiv”, adică revoluționar, de a apăra aceste alte principii spirituale, care mai târziu vor fi frământat cultura medievală. Spre „întunericul” Evului Mediu ducea și revoluția spirituală, și activitatea creatoare de atunci. Oamenii adevăratei mișcări spirituale și de avangardă nu sunt ultimii cetățeni, ultimii scriitori și filosofi ai Antichității, ci Părinții și Învățații Bisericii, care au trăit în acele timpuri. În epoca Renașterii însă – aurora Istoriei moderne – noutatea, mișcarea e, din contră, întoarcerea la Antichitate și la vechile principii. Joseph de Maistre, ca și mișcarea romantică de la începutul secolului al XIX-lea fură o reacție  contra revoluției franceze și a „luminilor” secolului al XVIII-lea și, totuși, aceștia au avut această activitate premergătoare, din care rodește întreaga gândire a secolului următor.

Omul și mașina

Nu-mi pare exagerat a spune că problema tehnicii a devenit problema destinului omului și a culturii. În acest secol de incredulitate, în care se neglijează nu numai vechea credință religioasă, ci și credințele umaniste ale veacului al XIX-lea, singura credință pe care o mai păstrează omul civilizației moderne e acea alipire de tehnică, puterea și progresul său infinit. Și tot ceea ce se întâmplă în lume conspiră să alimenteze această nouă credință. Tehnica reprezintă ultimul amor al omului, care e gata, sub influența acestui amor, să-și modifice propria sa imagine. Or tehnica îndeplinește sub ochii săi minuni autentice. Problema tehnicii e una dintre cele mai importante pentru conștiința creștinului, care încă nu i-a descoperit valoarea și significația. Creștinii adoptă față de tehnică două atitudini, dar și una, și cealaltă ne apar ca superficiale și incomplete. Majoritatea dintre ei consideră tehnica indiferentă și neutră față de religie, ca „afacere” a inginerilor. Ea mărește confortul, aduce perfecționări în viață, de care fără îndoială beneficiază și creștinii, dar domeniul ei e un domeniu particular, care n-are nimic a face cu conștiința și spiritul lor și care nu le pune nici o  problemă spirituală. Din contră, disprețuiesc tehnica, socotind-o drept un rău apocaliptic, îngroziți de puterea crescândă fără încetare, pe care o exercită asupra vieții umane, văd în ea triumful Antichristului, Fiara urcată din abis.

 

PROBLEMA ESCATOLOGICĂ ȘI METAFIZICĂ A TEHNICII

Nu-mi pare exagerat a spune că problema tehnicii a devenit problema destinului omului și a culturii. În acest secol de incredulitate, în care se neglijează nu numai vechea credință religioasă, ci și credințele umaniste ale veacului al XIX-lea, singura credință pe care o mai păstrează omul civilizației moderne e acea alipire de tehnică, puterea și progresul său infinit. Și tot ceea ce se întâmplă în lume conspiră să alimenteze această nouă credință. Tehnica reprezintă ultimul amor al omului, care e gata, sub influența acestui amor, să-și modifice propria sa imagine. Or tehnica îndeplinește sub ochii săi minuni autentice. Problema tehnicii e una dintre cele mai importante pentru conștiința creștinului, care încă nu i-a descoperit valoarea și significația. Creștinii adoptă față de tehnică două atitudini, dar și una, și cealaltă ne apar ca superficiale și incomplete. Majoritatea dintre ei consideră tehnica indiferentă și neutră față de religie, ca „afacere” a inginerilor. Ea mărește confortul, aduce perfecționări în viață, de care fără îndoială beneficiază și creștinii, dar domeniul ei e un domeniu particular, care n-are nimic a face cu conștiința și spiritul lor și care nu le pune nici o problemă spirituală. Din contră, disprețuiesc tehnica, socotind-o drept un rău apocaliptic, îngroziți de puterea crescândă fără încetare, pe care o exercită asupra vieții umane, văd în ea triumful Antichristului, Fiara urcată din abis.

În adevăr, pentru savantul care se dedă cercetărilor științifice, pentru inginerul care se consacră lucrărilor sale, tehnica poate deveni conținutul și scopul vieții: de aici, primește ca mod de cunoștință și act creator, un caracter spiritual și se raportează la viața spiritului. Dar această transmutație a mijloacelor în sensul existenței vitale poate însemna și o îngustare și o extindere a spiritului, și la aceasta tinde mai des. Prin natura sa chiar, utilul tehnic e eterogen atât pentru cel care-l servește, cât și pentru cel pe care-l servește: e eterogen pentru om, pentru spirit și pentru simțuri. Și aceasta determină rolul tragic al tehnicii în viața umană. Definirea omului ca homo faber, adică existență construitoare de utile, definiție așa de răspândită în istoria civilizațiilor, sprijină deja această substituire totală a scopurilor înseși ale vieții. Omul e indiscutabil un inginer, dar el și-a creat meseria, în vederea scopurilor pe care le transcede.

Paradoxul fundamental - Putem raporta la aceasta ceea ce spunem despre concepția materialistă a istoriei la Marx: economia socială e fără îndoială o condiție  indispensabilă a vieții: fără bază economică, nu există nici viață spirituală, nici intelectuală, nu e posibilă nici o ideologie, dar începutul și sensul vieții umane nu trebuie să fie conținut în acest fundament, oricât de indispensabil ar fi. Ceea ce ni se impune ca o forță, prin urgența și necesitatea sa, nu e prețios în mod necesar. Și, în mod reciproc, ceea ce e pe culmea scării ierarhice a valorilor nu se folosește pentru aceasta de o forță particulară.

Teza noastră se bazează pe distincția dintre organism și organizație. Organismul se naște din viața cosmică și o conține la rândul său: cine spune naștere, spune organism. Organizația, din contră, nu se naște și nu conține viață, rezultă din activitatea omului. E creată, dar nu conține o formă superioară de creație. Organismul nu e un agregat, ca mecanismul, nu se compune ca acesta, din elemente, ci e integral. În el, totul e prezent în fiecare din părți și îi precede. Organismul diferă de mecanism în aceea că se dezvoltă și crește. În el e o conformare la scopul care-i este inerent: care-i e dat de Creator sau de natură și e determinat de predominarea totului asupra părților. Organizația are cu totul altă conformare la scopul care-i e impus din afară prin organizator. Mecanismul e compus în vederea unei finalități inerente. Un mecanism de orologiu, de exemplu, funcționează în perfectă conformitate cu rezultatul de urmărit, dar acest acord depinde de acela care l-a creat și l-a ajutat. Orice mecanism posedă o forță de inerție care poate acționa asupra organizatorului și chiar să-l supună.

Nikolai Alexandrovici Berdiaev (în rusă Николай Александрович Бердяев; 1874 -1948) a fost un filosof rus.

S-a născut la Kiev, într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov.

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o „Societate filosofico-religioasă”, citește opera lui Vladimir Soloviov și călătorește.

În 1916 fondează revista Puti (Calea).

Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova, dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice.

În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu încă 25 de intelectuali. Se stabilește pentru doi ani la Berlin, unde întemeiază o „Academie Rusă de Filosofie Religioasă”.

În 1924 se mută la Clamart, lângă Paris, ține conferințe în mai multe țări, publică lucrări. Universitatea din Cambridge îi conferă titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.

UN NOU EV MEDIU

Traducere: Maria Vartic

Vartic Mariana (numele la naștere: Maria-Ana Lungu) n. 6 iunie 1944, la Abrud, este critic, istoric literar, prozator, dramaturg și traducător. Fiica lui Victor Lungu, preot, și a Claudiei (n. Melian). Absolventă a liceului „Ana Ipătescu” din Gherla (1962). Licențiată (1967) a Facultății de Filologie din Cluj. Din 1969, cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, la Secția de lexicografie-lexicologie română, apoi la Secția de istorie literară. 

Debutează în Studii și cercetări de lingvistică (1970); alte colaborări la Echinox, Tribuna, Familia, Revista de istorie și teorie literară, Apostrof etc. Debut editorial cu volumul Anton Holban și personajul ca actor (1983). Împreună cu Aurel Sasu, a inițiat vastul proiect al unei „istorii autobiografice”, pe genuri, a literaturii române (Romanul românesc în interviuri, Dramaturgia românească în interviuri) și a îngrijit ediții importante din Emil Cioran (antologie de articole recuperate din presa literară) și Eugen Ionescu (integrala publicisticii românești). 

OMUL ȘI MAȘINA

Traducere: Iosif E. Naghiu

Iosif Naghiu (1932 - 2003) a fost un dramaturg român.

Absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Naghiu a scris peste 20 de piese de teatru care au cunoscut montări scenice în țară și în străinătate si care au fost distinse cu numeroase premii, a scris scenarii de film (Luchian) și de televiziune (Capul de zimbru, după Vasile Voiculescu).

Iosif Naghiu a debutat literar cu versuri în revista Luceafărul, o data cu poeții Nora Iuga, Constantin Abăluță, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu și Constanța Buzea.

În 1968, debutează cu teatru scurt în același teatru Luceafărul, piesa Celuloid fiind pusă ulterior în scenă la Teatrul Nottara, care-l avea director pe dramaturgul Horia Lovinescu.

 Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului atașat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Eseul UN NOU EV MEDIU a fost preluat din volumul apărut la Tipografia Arhidiecezană – Sibiu, 1936.

Eseul OMUL ȘI MAȘINA a fost preluat din volumul apărut la Editura Minerva – Cluj, 1936.

Cele două eseuri prezintă, într-o formă inedită, modul în care omul își clădește viitorul: „Libertatea spiritului însă a fost îngăduită omului, libertatea de a-și alege calea sa”.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: