Fenomenologia spiritului - Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Georg Wilhelm Friedrich Hegel

La vremea apariției sale, Fenomenologia spiritului a reprezentat un demers filosofic ambițios, reușind să se impună încă de la început  ca o operă magistrală. Hegel descrie în această lucrare întreaga experiență pe care o dobândește „conștiința” și care face accesibilă cunoașterea absolută și realizează, astfel, una din lucrările fundamentale ale filosofiei.

Mai multe detalii

1826P

Nou

20,70 lei cu TVA

-10%

23,00 lei cu TVA

Sub atenta îndrumare a acad. Alexandru Surdu, Dragoș Popescu prezintă și explică concepția lui Hegel asupra spiritului, într-un limbaj accesibil tuturor celor care doresc să înțeleagă monumentala operă a filosofului.

 Prefața este textul de început al Fenomenologiei Spiritului și prezintă clarificările lui Hegel asupra  sistemului său de gândire. Din acest motiv este și un text de referintă, important pentru înțelegerea filosofiei hegeliene, dar și un element de legătură între Fenomenologie și celelalte scrieri ale gânditorului german. Urmează Introducerea, care descrie strict problema cunoașterii și a semnificației sale pentru conștiință. Rezumantiv, lucrarea este structurată pe următoarele coordoante tematice:Certitudinea sensibilă, adică Aceasta și Părere; Percepția, adică lucrul sau iluzia;Forță și intelect, fenoment și lumea suprasensibilă;Adevărul certitudinii de sine;Certitudine și adevăr al rațiunii, Spirit, Religie și Cunoașterea absolută.

 I.Certitudinea sensibilă, adică Aceasta și Părere: în această secțiune, Hegel prezintă punctul originar al cunoașterii, altfel spus, punctul de plecare care va duce la cunoașterea absolută.

II. Percepția, adică lucrul sau iluzia: Hegel, în această etapă a analizei sale, descrie momentul în care conștiința este capabilă să identifice lucrul.

III. Forță și intelect, fenoment și lumea suprasensibilă: în acest stadiu al cunoașterii, potrivit autorului, conștiința identifică gândul pur, necondiționat.

IV. Adevărul certitudinii de sine: marchează momentul în care conștiința de sine se unește cu ea însăși: „Independența conștiinței-de-sine se câștigă prin luptă, nu este dată. Poate părea un punct de vedere inacceptabil azi, când libertatea individului este garantată de legi încă de la venirea sa pe lume. S-ar putea obiecta că asemenea recunoaștere este caracteristică unor epoci întunecate ale omenirii, pe care un Hobbes de pildă le descria prin expresia homo homini lupus. Dar, dacă privim mai îndeaproape, vom vedea că garanțiile despre care a fost vorba numai atenuează conflictul, stabilind reguli ale desfășurării lui și limitând mijloacele care pot fi utilizate. Ele nu recunosc din capul locului conștiințe-de-sine, ci posibilități de realizare a lor. Mai mult, sunt situații excepționale care slăbesc regulile și anulează chiar limitele”.

V. Certitudine și adevăr al rațiunii

„Rațiunea este certitudinea conștiinței de a fi orice realitate: în acest fel enunță idealismul conceptul rațiunii”. (FS 140; PhG 133).

VI.Spiritul

„Rațiunea este spirit, întrucât certitudinea de a fi orice realitate s-a ridicat la adevăr și ea este conștientă de ea însăși ca fiind lumea ei, și este conștientă de lume ca fiind ea însăși” (FS 253; Phg 238)

VII.Religia

 „Aspectul determinat al religiei extrage pentru spiritul ei real, din aspectele fiecăruia dintre momentele sale, pe acela care corespunde acestui aspect. Determinația unică a religiei pătrunde prin toate laturile existenței sale reale și le impregnează cu aceeași pecete comună”.

VIII. Cunoașterea absolută

 „Lucrul este Eu; de fapt, în această judecată infinită lucrul este suprimat; el nu este nimic în sine. El nu are semnificație decât în relația, numai prin Eu și prin relația lui față de aceasta.”  

( FS 453; PhG 423)

 

AutorGeorg Wilhelm Friedrich Hegel
Specificații autora fost un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea
Anul publicării2015
Format95 x 205 mm
Nr. pagini150
ColecțiaFilosofie
eBook1831-fenomenologia-spiritului-georg-wilhelm-friedrich-hegel-9786067480436.html
ID Hard Cover1831-fenomenologia-spiritului-georg-wilhelm-friedrich-hegel-9786067480436.html
GenFilozofie
LimbaRomana
Tip formatFizic
CategorieStiinte umaniste
Sub-CategorieSociologie si filozofie
ISBN978-606-748-043-6

Scrieţi un comentariu

Fenomenologia spiritului - Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Fenomenologia spiritului - Georg Wilhelm Friedrich Hegel

La vremea apariției sale, Fenomenologia spiritului a reprezentat un demers filosofic ambițios, reușind să se impună încă de la început  ca o operă magistrală. Hegel descrie în această lucrare întreaga experiență pe care o dobândește „conștiința” și care face accesibilă cunoașterea absolută și realizează, astfel, una din lucrările fundamentale ale filosofiei.

Scrieţi un comentariu

Categoriaemblematic europa

Din categoria lucrărilor catalogate Emblematic Europa fac parte cărțile din patrimoniul cultural european care sunt istoric fundamentale sau contributive și care s-au bucurat de versiuni noi de traducere, de ediții ilustrate, de forme noi de editare. Cultura română respiră și în prezent în cultura europeană pe care o asimilează specific. Capodoperele născute în epoci și culturi diferite în Europa au devenit în timp emblematice pentru spiritul continentului, considerat în istoria și întinderea lui demensurată azi pe globul pământesc. Fiecare carte din această categorie este marcată cu un timbru ilustrativ pentru perioada sau contextul în care a apărut și s-a afirmat. În cazul în care opera este considerată capodoperă, faptul este consemnat pe timbrul emblematic eu: capodoperă a culturii europene.

Pornind de la materialul cunoașterii și examinând, într-un final forma acesteia, Hegel realizează în Fenomenologia Spiritului o cercetare cu o bogată însemnătate pentru domeniul filosofiei, în general, cât și pentru spațiul cultural european, în special. 

Timpul scurs de la apariția primei (și singurei) traduceri românești a făcut ca aceasta să fie destul de rară. Am fi preferat să cităm după ea dar, cum e necesar ca cititorul să aibă în față întreaga carte, utilizăm această reluare, în pofida unor greșeli de tipar (de exemplu termenul defiziognomie, este înlocuit în această ediție prin fizionomie, ceea ce poate da naștere unor neînțelegeri). Marginal, cititorul găsește paginația primei ediții a operelor complete ale lui Hegel, datorată prietenilor defunctului, preluată de noua editură, care nu mai menționează semnificația acestei paginații. În paralel cu citatele românești am dat corespondențele cu G.W.F. Hegel, Hauptwerke in sechs Bänden, Bd. 2, Phänomenologie des Geistes, Felix Meiner Verlag, Hamburg, 1999, pentru cel ce dorește să consulte textul original (această ediție având și paginația ediției originale, din 1807). Citatul românesc este marcat prin sigla FS, urmată de pagina la care se găsește citatul, iar corespondența germană prin PhG, urmat de pagina respectivă. Am selectat pentru Bibliografie câteva comentarii din mulțimea celor existente, dar care s-au impus prin valoarea lor. Desigur, ca în cazul oricărei scrieri filosofice, nimic nu suplinește contactul susținut cu textul original. Nici în cazul Fenomenologiei spiritului, această regulă nu admite excepție.

Orice mare operă filosofică se constituie, din punct de vedere literar, într-un gen. Nu putem clasifica, de exemplu, Metafizica, sau Critica rațiunii pure, nu le putem introduce în generalitatea unui anumit tip de scriere, pentru că ele însele sunt un gen. Există opere filosofice cu totul și cu totul neobișnuite, aproape stranii. Între ele, Fenomenologia spiritului este evocată mereu, aproape totdeauna în fruntea listei. Poate cea mai provocatoare latură a ei este pretenția, apăsat impusă de autor, a unei autonomii absolute față de tot ce s-a scris până atunci în materie de filosofie, paralel cu recunoașterea fără ezitare a tuturor influențelor posibile. Această carte, în care este evidentă conștiința unei înfăptuiri grandioase, are ambiția de a fi nu un gen, ci un individ. Nu se poate adăuga nimic și nimic nu se poate scoate, fără a păgubi individul, într-un gen, partea absentă este, se poate spune, virtuală, poate fi suplinită. Individul lipsit de o parte a sa este amputat, în locul părții îndepărtate nu se poate pune nimic, în afara ei însăși și, uneori, absența acesteia nu poate fi complinită nici prin alăturarea a ceea ce a fost, la un moment dat, separat. Părțile individului au continuitate. Cum se naște o asemenea scriere? Prima impresie este că apare pur și simplu, fără a avea trecut, fără incubație. Dar această impresie este falsă. O privire mai atentă descoperă ruinele unor tentative eșuate sau resturile schelelor care au slujit construcției. Nu este aici locul să le examinăm, în cazul Fenomenologiei. Apariția ei anulează, într-adevăr, autonomia fragmentelor anterioare...

A.Conştiinţa

I* Certitudinea sensibilă, adică Aceasta şi Părerea

Ne găsim în punctul de plecare al dezvoltării care ne va conduce în cele din urmă la cunoaşterea absolută. La acest nivel originar, cunoaşterea este denumită de Hegel a nemijlocitului deoarece în ea nu intervine nimic de natura gândirii. În această ipostază nu se concepe. Totuşi, în absenţa gândului, orice discurs se blochează; expunerea este constrânsă să înainteze pe două planuri, ceea ce este desemnat prin două expresii caracteristice: „fur uns" şi „für es”. Dacă conştiinţa însăşi este doar receptivă, dacă nu a ajuns la gânduri şi nu poate da seama nici de ea însăşi, nici de obiectul ei, pentru a o descrie va trebui ca noi să ne instalăm în poziţia care permite o descriere. Şi noi descoperim că aici conştiinţa este Eu pur. De fapt, Eul este mai mult o structură formală (asupra căreia Hegel nu insistă, deoarece era cunoscută din filosofía lui Fichte), în timp ce conştiinţa este formă şi conţinut întreţesute. Aşadar, conştiinţa şi Eul nu sunt identice în general, ci numai coincid în momentul certitudinii sensibile în sensul că, lipsită de structuri, cu un conţinut bogat dar neorganizat (alcătuit exclusiv din senzaţii), conştiinţa este abstractă. Este dificil, ca să zicem aşa, să intrăm în pielea unei asemenea conştiinţe: „conştiinţa este Eu, nimic mai mult, un pur Acesta; individul singular cunoaşte purul Acesta, adică singularul” (FS 64; PhG 63)...

II.Percepţia, adică Lucrul şi Iluzia

Percepţia îşi însuşeşte lecţia de mai sus. Pentru ea atât Eul este universal, cât şi obiectul. Ea ridică acest fapt la rangul unui principiu: este indiscutabil că atât obiectul cât şi actul perceperii (aparţinând Eului) sunt universale.

„Obiectul este, prin esenţă, acelaşi cu ce este mişcarea; mişcarea este desfăşurarea şi distingerea momentelor, obiectul este cuprinderea lor împreună” (FS 71; PhG 71).

Desigur, noi continuăm să constatăm, conştiinţa însăşi nu este încă în stare de aşa ceva, ea va trebui să se supună unei noi mişcări dialectice. Oricum, şi ea a făcut un pas înainte: obiectul şi Eul nu mai sunt ceva separat. Se întoarce de unde a pornit, dar nu mai este aceeaşi. Este capabilă să vadă lucrul, nu doar pe Aici şi Acum. Dar, ca şi în cazul certitudinii sensibile, pentru ea are prioritate obiectul, nu actul perceperii. Obiectul universal este lucrul alcătuit din proprietăţile sale. Fostul Acesta este acum un mediu universal în care plutesc proprietăţile lucrului; legătura lor este slabă: ele sunt fiecare negativa celeilalte. Mediul lor le ţine laolaltă prin acţiunea indiferentă a conjuncţiei: zahărul e alb şi dulce şi cubic şi... astfel că lucrul este, ca să zicem aşa, o colecţie eteroclită într-un fel de loc geo¬metric sau câmp cu o singură dimensiune, conjunctivitatea, pe care Hegel o denumeşte natură sau caracter al lucrului (Dingheit).

„Cel ce percepe are conştiinţa posibilităţii iluziei” (Ibidem; Ibidem).

Iluzia este vina celui ce percepe, căci lucrul este unul, identic cu sine, neschimbător. Ceea ce este nu poate decât să fie spunea bătrânul Parmenide. Noi ştim acest lucru, conştiinţa urmează să-l descopere.

O piatră de încercare pentru conştiinţa percepătoare este constatarea ei că proprietatea care revine lucrului nu se mărgineşte să-l determine numai pe el: alb este nu numai zahărul, ci şi varul, şi Socrate. Proprietatea împiedică lucrul să fie văzut ca Unu exclusiv dacă pentru conştiinţă nu este proprietate singulară, albul zahărului, albul lui Socrate. Proprietatea îşi reclamă şi cucereşte independenţa. Şi atunci mediul continuu, caracterul de lucru în care se adunau proprietăţile, este sfărâmat şi, o dată cu el, adevărul abia regăsit de conştiinţa care percepe. Ea nu poate accepta această pierdere, echivalentă cu întoarerea la starea pe care a depăşit-o, în care nu intrase în posesia lucrului. Va păstra lucrul, dar va modifica, imperceptibil întâi, apoi radical, adevărul:

„Voi fi deci conştient de un lucru ca Unu (...); când în mişcarea percepţiei intervine ceva ce contrazice aceasta, aceasta trebuie trebuie recunoscută ca fiind reflexia mea” (FS 76; PhG 75).

Locul în care se întâlnesc proprietăţile este în mine, iluzia nu face parte din lucru, ci din mine. Caracterul de lucrul, mediul lui, s-a mutat în mine. O dată cu el se va muta aici şi unitatea lucrului, pe care eu o înfăptuiesc. Conştiinţa ia pe seama ei operaţia de selectare a proprietăţilor lucrurilor: întrucât este alb, nu este cubic, întrucât este alb şi cubic nu e dulce etc. Adăugarea succesivă a proprietăţilor – de către conştiinţă – reconstituie lucrul, văzut acum nu ca o colecţie de proprietăţi care au tendinţa de a deveni de sine stătătoare, ci de materii. Lucrul reconstituit astfel se va confrunta cu celălalt, rămas în afara conştiinţei. Conştiinţa este în faţa problemei Unului şi multiplului.

B.        Conştiinţa-de-sine

IV.      Adevărul certitudinii de sine

Conştiinţa a încheiat un ciclu – cel dintâi – al evoluţiei sale. Să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este o etapă simplă. Cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu certitudinea sensibilă; fie şi pentru că pare mai la îndemână, mai „naturală”, unii ajung la „filosofia” simţului comun; punctele de vedere ale unor savanţi însemnaţi pot fi regăsite printre cele pe care conştiinţa le pune în joc ca percepţie sau intelect. Momentul conştiinţei nu poate fi considerat pur şi simplu unul „primi¬tiv”; el dă seama despre viziuni uneori rafinate asupra lumii, toate reunite de o convingere comună, că „adevărul este pentru conştiinţă altceva decât conştiinţa însăşi” (FS 105; PhG 103).

Georg Wilhelm Friedrich Hegel s-a născut în 1770, la Stuttgart. Între 1788 și 1793 a studiat teologia la Tubingen (din cei cinci ani, în primii doi se facea filozofie). A fost profesor particular la Berna (1793–1796) și la Frankfurt am Main (1797–1800), docent la Universitatea din Jena (1805–1806) unde se mutase în 1801 la îndemnul lui Schelling, cu care fusese coleg la Tubingen și a întreținut o interesantă corespondență; a fost director al gimnaziului din Nurnberg (1808–1816) și profesor la universitățile din Heidelberg (1816–1818) și Berlin (1818–1821, 1823–1831). A murit de holera la Berlin în 1831.

Citatele sunt preluate din G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Ed. IRI, Bucureşti, 1995. Aceasta este o retipărire a traducerii apărute la Editura Academiei, în 1965.

Edițiile de serie sunt cărți cu tiraj mediu adresate intelectualității active, publicului ateșat valorilor umaniste ale culturii române și europene. Capodopere, opere memorabile sau doar studii contributive în evoluțiile culturilor noastre, în istorie sau în prezent aceste ediții foarte îngrijite sunt larg accesibile și produc emoție celor interesați.

Structurată în opt părți, la care se adaugă și Prefața și Introducerea, Fenomenologia spiritului descrie procesul în care conștiința se identifica pe sine și înțelege, apoi,  întregul orizont exterior care i se înfățisează.

10 alte produse din aceeași categorie

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat și: