Despre viețile și doctrinele filozofilor - Diogenes Laertios

Diogenes Laertios – Despre vieţile

În loc de notă asupra ediţiei

1. În traducerea lui C.I. Balmuş, cu o savantă introducere Izvoarele filosofiei antice greceşti şi tot asemenea, la cota cea mai de sus, a hermeneuticii, cu Note şi comentarii aparţinând lui Aram M. Frankian apărea, în 1963 la Editura Academiei, Diogenes Laertios, acela care a lăsat în urmă-i o scriere fără de care am ştiut mai puţin despre vieţile şi doctrinele filosofilor.

Petrecându-se din viaţă prea devreme, în 1957, profesorul C.I. Balmuş, membru al Academiei, i-a revenit lui Aram M. Frenkian să desăvârşească traducerea şi s-o însoţească, aşa cum se cuvenea, cu aparatul critic necesar, cum îi era firea, discret şi delicat, n-a mărturisit decât în treacăt şi indirect despre contribuţia sa la desăvârşirea traducerii, în Note şi comentarii prevenind doar asupra opţiunilor sale în echivalarea unor termeni greceşti cu o încărcătură filosofică mai aparte. Filolog dar şi filosof cu multă ştiinţă şi pricepere, fiind, poate, cel mai de seamă elinist al nostru în această aplicaţie, era şi mai îndreptăţit să intervină aşa cum a intervenit. N-o va fi făcut corectând, C.I.Balmuş fiind el însuşi latinist şi elinist emerit. Publicase, în 1930, la Paris, „Etude sur le style de saint Augustin dans les Confessions et La Cité de Dieu”, avea să traducă Tratat despre sublim al lui Ps. Longinus (1935), Tratatul despre stil al lui Demetrios (1943), Poetica lui Aristotel (1957) însoţindu-le cu „introduceri” pe măsură. Frankian însă era nu doar filolog cu înaltă ştiinţă ci şi mai cu seamă filosof care publicase multe şi de tot remarcabile studii: Mimesis şi muzica. O contribuţiune la estetica lui Platon şi Aristotel (1933), Études de philosophie presocratique I Heraclite d’Ephes (1933), II La philosophie compareé, Empedocle d’Agrigente, Parmenide d’Elée (Paris, 1933), Le monde homerique. Essai de protophilosophie grecque (Paris, 1934), Le problème homerique Paris (1936) şi încă multe altele.

Astfel şi Balmuş şi Frenkian erau îndeajuns de potriviţi pentru aducerea în limba şi în cultura română a scrierii lui Diogenes Laertios, ce-i drept, controversată, dar fără de ea imaginea noastră despre vechii greci care, printr-o parafrază la Alfred de Musset, nu păşeau numai într-un popor de zei, ci şi într-unul de filosofi, ar fi mai săracă.

Istoriile filosofiei greceşti mai de demult, mai dincoace, în funcţie de situare hermeneutică o vor fi reconstituit mai mult sau mai puţin ca sistem, cu mai numeroase ori mai puţine „evenimente” (fapte). Timpul avea să discearnă, să aleagă adică, împingând în „trecut” filosofii „minori”, articulând în sistem filosofiile majore. Cum însă majoratul şi minoratul în istoria culturii sunt în concept relativ, „evenimentele” („operele”) fiind deschise, răsturnările vor fi fost şi vor fi frecvente, unele luând locul altora. Totuşi sunt şi dintre acelea care mai în marginea reconstrucţiei par a rămâne acolo dacă nu chiar în afara câmpului.

Diogenes Laertios între omonimi reţinea şi filosofi obscuri. Ca literatura, „asemenea unei păduri naturale cu feluritele ei plante” în care sunt „şi copaci mari, este şi tufiş, sunt şi flori…”, la fel şi filosofia (Titu Maiorescu, Comediile d-lui I.L. Caragiale în Critice, E. p.L. 1966, p. 429). Chiar şi minorii „mai mari”, aşazicând după G. Călinescu, până şi cei mai „mici” participă însă la întreg. „Poporul” în care păşeau grecii, nu doar cu filosofi ci şi cu medici, oratori, politicieni, pictori, număra peste 2200 de omonimi (cf. Marcello Gigante, Diogenio Laerzio, Vite dei filosofi, a cura di…, Bari, Laterza, 1962). Astfel, cartea laertianului, dinspre noi, în lectură inversă adică, ajută la întregirea filosofiei în vechea Grecie ca viziune asupra lumii şi omului, mai cu seamă, paradoxal, prin vieţile filosofilor, adesea refăcute anecdotic, cu fapte şi întâmplări în strictă cotidianitate. Viaţa lui Diogenes din Sinope, bunăoară, poate, dă seama mai mult decât învăţătura sa de ceea ce era „cinismul” (Kynismul).

Biograficismul ţine de hermeneutica slabă, poate, îndeosebi în aplicaţia filosofică, puţine „vieţi” având a fi „citite” pentru o „istorie” filosofică a filosofiei. Aceea a lui Pythagoras, aceea a lui Socrate, aceea a cinicului (Kynicului) din Sinope, aceea a lui Proclos, aceea a lui Pascal, aceea a lui Kierkegaard…

„Vieţile” în reconstituirea lui Diogenes sunt însă ca o „poartă” de intrare în mentalul filosofic grecesc în toată splendoarea sa, mai cu seamă provenită din căutarea neîntreruptă, cu înălţări şi căderi, cu înaintări şi întoarceri, ca în altă pânză a Penelopei.

În mai mică măsură, cu puţine excepţii, dar acestea mai mult narativiste (rezumate), Diogenes neexcelând în hermeneutică, în felul în care făceau Aristotel ori mai târziu, comentatorii greci ai acestuia, Sextus Empiricus, Proclos, totuşi, doxografia sa mai suplineşte ceea ce s-a pierdut. Din acest punct de vedere, însă, deşi, în principiu, şi ea hermeneutică slabă, „povestirea” va fi ajutat întregirii imaginii.

Diogenes, ca doxograf, „povestea” mai mult decât interpreta, operaţiune mai tare, deschizând. Totuşi, necesară şi cea dintâi.

2. Introducerii Diogenes şi izvoarele filosofiei antice greceşti întocmită de Frenkian, în redacţie, i s-au adăugat 26 de pagini (în ediţia princeps de la 9 la 35), scrise de Liviu Marcu (??). Acesta nu semna ceea ce va fi făcut. Ca, totuşi, parcă să se desolidarizeze, într-o scurtă Prefaţă, trecută în ediţia de faţă la sfârşitul Introducerii, Frenkian prevenea că aceluia îi revenea „meritul de a ne fi ajutat în punerea la punct a studiului introductiv şi a unor pasaje din note, contribuind cu unele adevăruri preţioase”. Ceea ce va fi fost astfel adăugat, mai curând „lipit” nu strica, totuşi, ediţia, făcându-se inabil oricine, de aceea putea să-şi dea seama de maşinaţiune, ceea ce îi aparţinea lui Frenkian şi ceea ce era „lipit” fiind în contrast, ca albul şi negrul.

Cele 26 de pagini erau un fel de rezumat al celui de al II-lea capitol dintr-o Istorie a filosofiei tradusă  din limba rusă în 1958, în cea mai mare parte scris de M.A. Dânnik.

După tipic Apariţia şi dezvoltarea filosofiei în Grecia, începea cu explicaţia materialist istorică (baza determinând suprastructura) a culturii, în genere, ceea ce, frecvent, şi în Note şi comentarii de Diogenes se continua. Cum, apoi, încă în vechea Grecie filosofia era despicată barbar în „linia lui Democrit” şi „linia lui Platon”, ca în „istoria” lui Dânnik, şi în cele 26 de pagini în deschidere ca şi în „Note şi comentarii” ionienii, „atomiştii”, Empedocles, Anaxagoras, Epicur, în parte şi Aristotel erau materialişti, pe când pitagoricienii, eleaţii, Socrate, Platon, idealişti, unii chiar mistici.

„Ideologii clasei dominante se străduiau să întemeieze teoreticeşte şi să eternizeze orânduirea sclavagistă, să justifice în diferite chipuri exploatarea celor aserviţi… În schimb, micii proprietari şi neguţătorii au reuşit să formuleze, prin reprezentanţii lor cei mai de seamă, o serie de idei avansate… În acest amplu proces se disting clar, ca două fire ce străbat de la un capăt la altul istoria gândirii eline şi aflându-se într-un permanent antagonism o linie materialistă şi o linie idealistă…” şi tot aşa mai departe în cele 26 de pagini acela răspunzând comenzii. Totuşi, voit sau nu ajuta ca Introducerea şi notele lui Frenkian să poată trece. Adesea în edituri se proceda astfel. Cât şi pe câţi am cunoscut, mai cu seamă de la editurile la care am publicat, aceea a Academiei, aceea Ştiinţifică şi enciclopedică, redactorii ţineau la cărţile pe care le pregăteau. Că vor fi fost şi zeloşi, chiar prea zeloşi, dintre aceia care, aşazicând cu o vorbă – aflată de pe undeva –, săreau peste cal şi fără cal, este sigur. Şi nu doar printre redactori ci şi printre aceia care coordonau lucrări colective ori care alcătuiau, totuşi, nu întotdeauna infame introduceri.

Unul dintre cei mai de seamă filosofi, în deosebi prin modernitate, la bătrâneţe, marginalizat ca mulţi alţii din vremea lui, este vorba de Mircea Florian, chemat să colaboreze la o Istorie a gândirii sociale şi filosofice (1964) va fi scris, de bună seamă, în felul său despre C. Rădulescu-Motru. Numai că redactorul capitolului Lupta între meterialism şi idealism de la apariţia imperialismului până la începutul crizei generale a capitalismului a publicat sub numele lui Florian, altceva, probabil ceea ce va fi scris el. „C.Rădulescu-Motru şi-a însuşit de la mentorul său, Titu Maiorescu, conceptul de politică conservatoare, …asumându-şi misiunea de apologet al regimului burghezo-moşieresc”; „a apărat în mod constant reacţiunea”; „misticismul este fondul real al gândirii lui Motru” (p. 362).

„Nu pot uita, cum odată [Florian] cu lacrimi în ochi, îmi mărturisea” că i-a fost înlocuit „pur şi simplu textul său cu altul…, menţionându-i însă numele său ca autor” (N. Bagdasar, Mircea Florian în Portrete, Ed. Academiei 2006, p. 168).

Se abdica însă de la moralitatea elementară şi pe cealaltă cale, inversă, a perversei „valorificări critice”, în felurite modalităţi, între care, cel puţin în reeditări, introducerile menite să orienteze ideologist lectura erau nelipsite. Se intervenea şi în traduceri. Un caz, mai rar, pare comic dacă n-ar fi fost atât de grav: din propoziţia a XI, a Eticii lui Spinoza: Deus, sive substantia constans infinitis atributis, quorum unumquodique aeternam et infinitam essentiam exprimit, ncessario existit, elimitată virgula dintre Deus şi sive, rezulta: „Dumnezeu sau substanţa alcătuită din atribute infinite exprimând o esenţă infinită şi eternă, există cu necesitate”.

Cât l-am cunoscut pe Alexandru Posescu, traducătorul Eticii, acesta, bun cunoscător al latinei şi, totodată, cu acribie, nu putea să facă aşa ceva.

Dar, eliminată virgula, Spinoza era trecut în „linia lui Democrit”: „el începe Etica sa prin a arăta că Dumnezeu există, dar că el nu poate fi altceva decât natura însăşi. Dumnezeu sau substanţa, dumnezeu sau natura sunt expresiile lui tipice” (I. Firu, Etica lui Spinoza, Introducere la Etica, 1957, p. 17).

Dar, cu virgulă, după Deus, propoziţia are o principală: necessario existit şi o secundară: sive substantia… În urmare, Deus nu are a fi sive substantia, fără virgulă putându-se înţelege că aceasta este alt nume al său când, fiind creatorul este ceea ce semnifică substantia, temei, suport. Substantia, aşadar, nu poate să fie în sinonimie cu Deus, ontologic, mai înainte de create, de îndată ce le în-temeiază.

Ceea ce se va fi întâmplat ca prop. XI din Etica lui Spinoza este mai grav decât orice altceva, în această ordine, cel puţin decât o făceau introducerile care alterau textul următor ori doar justificau modificarea pro causa.

Cele 26 de pagini lipite de introducerea lui Frenkian ca şi adăugirile din note: cutare filosof idealist, cutare materialist sau trimiterile frecvente: vezi Istoria filosofiei, vezi Voprosî filosofii (Probleme de filosofie) şi altele asemenea, vădit „lipite”, tot la fel pot fi date deoparte, fără ca mişcarea să aibă ceva amoral în sine. Adăugirile nu erau pe măsura gândirii înalte a lui Aram M. Frenkian.

De ce le va fi acceptat? De ce îşi va fi pus şi traducerile mărturiilor şi fragmentelor ionienilor sub titlul inept, Primii materialişti greci (Editura de Stat, 1930), „materialişti” doar pentru că presupuneau ca principiu (început şi temei) al lumii, apa sau aerul sau focul sau pe toate cele patru elemente cosmologice, adăugat fiind şi pământul când acestea erau doar nume (metasemne) ale în sinelui? Răspunsul este simplu; altfel nu apăreau. Era bine era rău? Judecă fiecare.

La puţină vreme de la petrecerea sa din viaţă, la comemorarea organizată de Catedra de limbi clasice a Facultăţii de limbi romanice, clasice, şi orientale, Universitatea Bucureşti, profesorul Alexandru Graur, directorul Editurii Academiei destăinuia câte ceva din peripeţiile unei cărţi de la predarea ei până la apariţie.

3. Ca în cele două editări anterioare, doar primele cărţi, text grec, text latin şi traducere, 1997 şi Introducerea lui Frenkian 2001, (Editura Paideia) şi în aceasta, integrală, s-a dat deoparte ceea ce s-a adăugat de circumstanţă, şi s-au transcris numele greceşti potrivit antroponimiei originare, cu numai câteva excepţii: Heraclit, Democrit, Socrate, Aristotel, Epicur. Poate, pentru consecvenţă, firesc ar fi trebuit ca şi acestea, numai că prea ne-am obişnuit cu această transcriere a lor. Odată şi odată va trebui să uniformizăm, totuşi.

Gh. Vlăduţescu