Nova Dacia. Dacia Nouă - Franciscus Fasching. Ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias

Categoria: emblematic romania

În categoria Emblematic România se înscriu toate lucrările publicate de editura Paideia care sunt întru totul reprezentative sau semnificative pentru cultura română și formarea intelectuală a românilor.

Însemnul editurii prin care este indicată această categorie este un timbru a cărui grafică sugerează domeniul în care lucrarea poate fi considerată ca emblematică. Dacă este o operă de primă mărime și importanță se adaugă în timbru specificația capodoperă a culturii române.

Habent sua fata libelli. Cărțile își au soarta lor. Ediția de față nu ar fi existat dacă în urmă cu câțiva ani nu am fi avut șansa de a edita opusculul lui Franciscus Fasching, Vetus Dacia (1725), însoțit de recenzia scrisă de contemporanul său, eruditul pastor sas Georg Soterius. Bibliografia cercetată pentru a cunoaște mai bine personalitatea și scrierile lui Fasching ne-a dezvăluit existența lucrării Nova Dacia, care continuă istoria Transilvaniei antice, prezentată în Vetus Dacia, cu o istorie a voievozilor și principilor Transilvaniei din perioada cuprinsă între secolul al XI-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Cele două opuscule fac parte din categoria lucrărilor cunoscute sub numele de libelli graduales, specifice sistemului educațional al universităților iezuite, în care, în secolele XVII­XVIII, obținerea diplomelor academice (bacalaureat, magisteriu, doctorat) avea loc în cadrul unor dezbateri publice și solemnități de promovare, în temeiul unor teze dedicate unui patron și apărate de candidați în biserică. Dezbaterea, desfășurată prin întrebări și răspunsuri, era moderată de un promotor, în cazul nostru Franciscus Fasching. Subiectul acestor libelli graduales putea fi foarte variat. Fie constau în reeditarea, colectivă sau individuală, a unei opere clasice a unui iezuit membru al colegiului, sau în respingerea și combaterea polemică a unei opere scrise de „adversarii” confesionali, de regulă protestanți, fie erau poeme religioase și meditații în proză cu conținut moral, fie lucrări cu caracter științific din cele mai diverse domenii, dar mai ales din domeniile teologiei, istoriei și geografiei. Aceste opuscule erau publicate ori de cel promovat, ori de întreaga clasă a celui promovat, ori de unul sau mai mulți tineri înstăriți, și erau oferite unei notabilități a colegiului sau a universității iezuite. Absența numelui autorului pe pagina de titlu și în text este o consecință a anulării complete a individualității de către strictul spirit monahal al Societății lui Iisus, în cadrul căreia proprietatea intelectuală era considerată proprietate publică a ordinului iezuit. Respectând această uzanță, numele autorului opusculului Nova Dacia, Franciscus Fasching, nu figurează pe pagina de titlu decât pentru a indica rolul său de promotor (președinte al comisiei care acordă titlurile academice).

   Lucrarea Nova Dacia este împărțită în cinci părți: partea I: populație, ape și bogății; partea a II-a: topografia celor mai importante orașe ale Transilvaniei; părțile III­V: voievozii și principii Transilvaniei și regii Ungariei de la anul 1000 până la anul 1713. Părțile I­III constituie o lucrare unitară, fiind tipărite ca un tot în anul 1743, în timp ce părțile IV și V, deși imprimate amândouă în anul 1744 și având același subiect – continuarea istoriei Transilvaniei din momentul în care se încheie partea a III-a, au fost redactate independent una de cealaltă. Dovadă stau cele trei scrisori dedicatorii, prezente la începutul cărților I, IV și V și închinate unor patroni spirituali diferiți.

În structura opusculului Nova Dacia, pe lângă conținutul propriu-zis al lucrării, există un discurs auxiliar, constituit dintr-o serie de elemente paratextuale: titlul, tezele supuse dezbaterii publice și scrisorile dedicatorii. Numai părțile I, IV și V poartă, pe pagina de gardă, titlul, numele patronului spiritual căruia îi este dedicată lucrarea și numele celui/celor promovat/promovați, numele îndrumătorului acestora, locul și data desfășurării ceremoniei, locul și tipografia în care a fost imprimată lucrarea (tipografia Academiei Iezuite din Cluj, tipografMihail Becskereki).

   Fiecare carte este împărțită în capitole, conform unei tradiții moștenite din Antichitate. Logica acestei diviziuni devine transparentă cu ajutorul titlurilor, care au rolul de a-l orienta pe cititor în lectură.

   Dedicațiile, continuând o practică veche ale cărei origini se regăsesc în Antichitate, se prezintă ca un enunț autonom, cu funcție encomiastică, redactat sub forma unei scrisori. Elaborate în stilul baroc specific primei jumătăți a secolului al XVIII-lea, aceste scrisori dedicatorii elogiază, pe de o parte, vechimea, obiceiurile și faptele familiei celui elogiat, iar pe de altă parte devotamentul religios, virtuțile, preocupările culturale și înclinația pentru fapte demne de laudă. Aceste dedicații au un marcat caracter retoric, care tinde spre modelele clasice și le deosebește profund de lucrarea propriu-zisă. Adresarea directă, epitetele ornante, structurile binare și ternare, paralelismele sintactice, interogația retorică sunt elemente stilistice în care componenta de captatio benevolentiae este esențială.

   Dacă scrisorile dedicatorii sunt conotate afectiv, conținutul propriu-zis al opusculului Nova Dacia este redactat într-un stil apropiat de cel al analisticii antice.

*

   Textul publicat în acest volum prezintă toate caracteristicile scrierilor latine din secolul al XVIII-lea. Prin transcrierea și traducerea lui am avut în vedere păstrarea caracteristicilor ortografice și lingvistice ale originalului latin și recuperarea lor într-o limbă română care, nefiind nici excesiv de modernă, dar nici prea arhaică, să sugereze apartenența la stilul științific al secolului al XVIII-lea.

   Intervențiile noastre în textul latin au fost următoarele:

•   Am eliminat accentele puse deasupra unor termeni, rolul lor nefiind acela de a indica pronunțarea cuvintelor respective, ci de a marca valoarea lor morfologică de adverbe (liberè, quò), conjuncții (cùm, nè), prepoziții (è) sau de a evita confundarea unor forme cazuale (respectiv ablativul singular al declinării a II-a cu dativul singular al aceleiași declinări: ablativul deturbatô față de dativul deturbato, ori ablativul singular al declinării I cu nominativul singular: ablativul Bullâ Aureâ față de nominativul Bulla Aurea).
•   Am întregit între paranteze rotunde ( ) prescurtările unor cuvinte: AA = a(rtium); LL = l(iberalium); Transilv. = Transilv(aniae) etc.
•   Am scris et peste tot unde apare sigla &.
•   Digramele æ și œ au fost transcrise ca ae și oe.
•   Pentru a evita orice confuzie legată de pronunție, am scris i în loc de j, deoarece litera j nu este decât o modalitate grafică de a semnala valoarea de semivocală a lui i: jurejurando = iureiurando. Am exceptat de la această regulă unele onomastice: Ujvarinum.
•   Grafiile uzuale în latina medievală și neolatină, dar diferite de forma clasică, precum și oscilațiile în ortografierea lor au fost păstrate ca atare: litera, imo, numus, caeteri.
•   În cazul termenilor care se abat de la forma lor ortografică obișnuită (clasică sau medio- și neolatină), fie din pricina unei erori de tipar, fie din cauza unui lapsus calami, fie pentru că este specifică autorului, am semnalat acest lucru punând (sic) după cuvintele respective: Mecoenas (sic).
•   Notele aparținând autorilor opusculului au fost marcate cu litere minuscule, puse între paranteze rotunde la umărul cuvântului: legibus^(a).

În căutarea autorului

În anii 1743­1744, când ieșeau de sub tiparul colegiului academic clujean fasciculele ce compun volumul de față, iezuitul Franciscus Fasching era deja un nume bine fixat în peisajul intelectual ardelean. Lucrarea lui anterioară cu aproape două decenii, dedicată istoriei antice a Transilvaniei și provinciilor învecinate, îl propulsase printre specialiștii disciplinei, chiar dacă receptarea ei nu a fost pe de-a-ntregul entuziastă.Vetus Dacia era însă, pe lângă prima încercare de erudiție istoriografică a încă tânărului iezuit, și opera de apropiere de provincia unde pășise pentru prima oară cu doar câțiva ani mai devreme din însărcinarea superiorilor și unde avea să revină în mai multe rânduri în deceniile următoare.

Franciscus Fasching se născuse în 1686 la Trnava, astăzi în Slovacia, pe atunci însă unul din centrele urbane importante din Regatul Ungariei, cu o notabilă prezență a Companiei lui Iisus, legată mai ales de universitatea înființată de cardinalul Pázmány. Mediul acesta a stimulat cu siguranță devoțiunea lui Fasching, care în 1702 a depus primele voturi ca novice în rezidența iezuită de la Győr. După doi ani de noviciat petrecuți la Leoben, a urmat un deceniu dedicat studiilor de filosofie (Viena și Trnava, 1706­1708) și teologie (Viena, 1714­1717), punctat și de primele angajamente ca profesor de gramatică în colegiile ordinului din Bratislava, Győr, Sopron, Trnava și Košice. După depunerea voturilor finale, în 1718, cariera lui a urmat traseul obișnuit pentru iezuiții din provincia Austriei, cu o evoluție treptată de la susținerea cursurilor de matematică spre cele de filosofie și, în final, de teologie, ca și de schimbări frecvente de rezidență. Cele mai semnificative etape ale parcursului pastoral și academic au fost perioadele petrecute la Skalica, Košice, Trenčin, Bratislava, Banská Bystrica,

 Franciscus Fasching, Vetus Dacia. Dacia veche, ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias, revizia științifică a inscripțiilor: Florian Matei-Popescu, revizia traducerii: Ioana Costa, București, Editura Muzeului Literaturii Române, 2020. Vezi, Ibidem, și notele critice ale lui Georg Soterius, rămase în epocă în manuscris.

Biografii paralele

Fiecare din cele trei fascicule care alcătuiesc textul complet al lucrării Nova Dacia se prezintă ca un libellus gradualis distinct, imprimarea lor fiind prilejuită de examenele de absolvire susținute în colegiul academic din Cluj de patru candidați care au suportat și costurile tiparului. Prin urmare, pe lângă opusculul istoric în sine, volumul conține și tezele apărate public de candidați, plasate la începutul părților I, a IV-a și a V-a. Primul dintre aceștia, János Kastalides, era un nobil maghiar, alumn al Academiei iezuite din Cluj, unde a parcurs ciclul inferior al studiilor umaniste începând din 1738, iar ulterior cei trei ani de filosofie. Deși pagina de titlu a primei fascicule îl indică drept auditor al Teologiei, datele din registrul Congregației mariane a colegiului notează despre el că, la momentul susținerii tezei care i-a dat ocazia lui Fasching să înceapă publicarea disertației despre Dacia nouă, abia absolvise clasa de logică, pentru ca în următorii doi ani să apară ca „Physicus” și, respectiv, „Metaphysicus”. Decalajul acesta este posibil să provină din absența unei facultăți de teologie în cadrul Academiei clujene, o catedră de cazuistică și teologie polemică funcționând cu întreruperi între 1726­1767. Seminarul Sf. Iosif oferea doar cursuri introductive pentru studenții care doreau să urmeze mai departe o carieră clericală, iar acestea probabil că puteau fi audiate în paralel cu cele de filosofie. Fără să știm unde, Kastalides și-a continuat studiile, iar în deceniul următor a făcut parte din prima generație de profesori ai seminarului diecezan inaugurat în 1753 la Alba Iulia de episcopul Zsigmond Sztojka.

Cel de al doilea absolvent, Antal Szeredai, amintit în titlul fasciculei a IV-a, de origine nobiliară din scaunul secuiesc al Mureșului, fusese elev al colegiului din Cluj începând din 1740, când apărea înscris în clasa de poetică. „Rhetor” în anul următor, a promovat mai apoi cei trei ani ai studiilor de filosofie, teza lui susținută în 1744 marcând finalul acestui parcurs. Între 1745­1748 îl regăsim ca student în teologie la Trnava, de unde avea să revină în Transilvania și să își construiască o carieră în anturajul curții episcopale de la Alba Iulia, ajungând canonic în 1759 și prepozit capitular în 1763.

În fine, fascicula a V-a a fost oferită în comun de doi studenți ai academiei, Miklós Szeredai și Ferenc Sambler, ambii auditori ai cursului de teologie ținut în 1744 la Cluj de Fasching. Primul dintre ei era ruda lui Antal Szeredai, mai tânăr cu cel puțin un an, astfel că își începuse studiile tot în 1740, dar ca „Syntaxista”, continuându-le până în 1746, când absolvea clasa de metafizică. Cum registrul Congregației mariane nu-l mai amintește după părăsirea colegiului, cel mai probabil a avut o carieră laică, lipsită de strălucire. Colegul său de generație, Ferenc Sambler, constituie o apariție la fel de episodică, studiile începute în 1740 fiind întrerupte destul de brusc după 1744, când era înregistrat ca „Logicus”. O mențiune întâmplătoare de la sfârșitul deceniului, când un personaj omonim semna din poziția de cancelist raportul pacificării câtorva sate românești din sudul Transilvaniei, ne face să intuim și în cazul lui o carieră birocratică măruntă.

Dedicațiile care însoțesc tezele și, respectiv, părțile volumului, reprezentau ocazia de afirmare sau de întărire a raportului clientelar care îi lega pe tinerii absolvenții, ca și pe autor, de persoanele influente cărora le erau adresate. Clamând, cu emfază barocă, meritele lor deosebite, aceștia erau incluși în rețeaua de binefăcători ai ordinului și era actualizată obligația de a-i sprijini pe cei care se puneau astfel sub protecția lor. Derivând, probabil, din calcule personale, unele astăzi greu de surprins, dedicațiile au vizat atât mediile ecleziastice, cât și cele civile. Punctul comun tuturor, pe lângă credința catolică, era experiența lor anterioară ca alumni ai academiei iezuite din Cluj.

János Kastal, beneficiarul dedicației fasciculei I, era un nobil secui, născut cândva la sfârșitul secolului al XVII-lea, ce parcursese ciclul umanist și filosofic în colegiul clujean (1714­1718), pentru a absolvi apoi teologia la Viena, unde s-a aflat între 1719­1722. El și-a început cariera ca paroh la Corund (1722­1725), în regiunea natală, promovând apoi rapid în ierarhia ecleziastică, inclusiv grație susținerii primite din partea guvernatorului ardelean, contele Zsigmond Kornis, al cărui capelan a fost pentru o vreme. Canonic al diecezei Transilvaniei din 1729, Kastal a deținut demnitatea de vicar episcopal sub păstorirea succesivă a trei episcopi, Gergely Sorger, Ferenc Klobusiczky și Zsigmond Antal Sztojka, fiind atestat în această funcție de la mijlocul anilor 1730. Pentru un plus de prestigiu, la 9 mai 1739 îi era acordată de către împăratul Carol al VI-lea abația titulară de Salamon, a cărei amintire medievală fusese reactivată doar onorific în veacul al XVIII-lea, după recuperarea de către Habsburgi a teritoriilor din sudul Ungariei, care se aflaseră pentru aproape două secole sub stăpânire otomană. Bunul renume al lui Kastal, pe care Fasching îl subliniază apăsat în dedicația sa, este însă cel mai bine probat de desemnarea lui în două rânduri între candidații propuși din interiorul diecezei pentru numirea ca episcop, mai întâi în 1740, în condițiile vacanței scaunului după decesul episcopului Sorger, iar a doua oară în 1748, cu ocazia transferului episcopului Klobusiczky la Zagreb. Dacă în primul caz votul a fost cumva conjunctural, iar numele lui s‑a regăsit din oficiu pe lista potențialilor succesori la cârma diecezei, fără să fie cu adevărat luat în calcul, în 1748 el a primit cele mai multe sufragii din partea elitelor catolice locale și a fost principalul favorit al autorităților politice provinciale. În ciuda insistenței Cancelariei Aulice pentru aprobarea lui neîntârziată, în virtutea calităților personale și a condiției lui de ardelean, care garanta o excelentă cunoaștere a specificului principatului, împărăteasa Maria Tereza a ignorat în final propunerea, preferându-l pe Zsigmond Sztojka, la acel moment canonic de Eger. Drept consolare, noul episcop avea să-l confirme pe Kastal în demnitatea de vicar al său, pe care a păstrat-o până la moarte, în 1752.

László Gyulaffy, născut în 1699 într-o veche familie nobiliară maghiară, trecuse și el prin experiența studiilor în colegiul iezuit din 1712 până în 1718. Deși încă de la stabilirea familiei în Transilvania, în secolul al XVI-lea, aceasta a făcut parte din elita principatului, odată cu instaurarea dominației Habsburgilor, în ultimele două decenii ale veacului al XVII-lea, ea a cunoscut o ascensiune fără precedent. Tatăl acestui László, tot László și el, îl slujise cu credință pe împăratul Leopold I în anii războiului declanșat de Imre Thököly și, favorizat de apartenența la catolicism, primise ca răsplată titlul de conte. La momentul dedicației semnate de Antal Szeredai, Gyulaffy tocmai atinsese punctul maxim al carierei sale politice. Căpitan de tânăr al scaunului Odorhei, funcție mai degrabă onorifică, el a devenit din 1742 cancelar aulic al Transilvaniei, stabilindu-se la Viena și intrând, în felul acesta, în cercul miniștrilor de curte. A deținut demnitatea netulburat până la moartea lui, destul de timpurie, în 1754, ilustrându-se prin reformele introduse în funcționarea dicasteriei, în acord cu intențiile imperiale. În textul care prefațează această parte a lucrării, Szeredai își explică gratitudinea printr-o îndepărtată legătură de rudenie, dar mai cu seamă prin sprijinul primit pe durata studiilor de la cel, pe atunci, proaspăt numit cancelar.

Antal Kornis, subiect al dedicației fasciculei a V-a, născut în 1709, era fiul lui István Kornis și nepotul de frate al contelui Zsigmond Kornis, fostul guvernator ardelean din anii 1713­1731, de asemenea alumn al academiei clujene, unde studiase între 1721­1728. Urmase apoi studii de drept într-un centru universitar din Monarhie, înainte de a se dedica, firesc, unei cariere în administrație și politică. În 1735 era numit comite de Hunedoara, iar din 1742 devenea membru al Guvernului principatului și comisar suprem provincial. Catolic fervent, dar preocupat în egală măsură de marcarea prestigiului familiei sale, Antal Kornis a fost și comanditarul a două monumente publice în Clujul anilor 1740, coloana Mariei și capela Loreto, ce au purtat însemnele heraldice proprii. Motivele dedicației contemporane din Nova Dacia, ce îi poate fi atribuită lui Fasching însuși, cea mai elaborată și exagerată prin laude dintre cele trei, se lasă mai greu intuite. Pe lângă captarea bunăvoinței unui nume de prim rang al elitelor ardelene catolice, alegerea autorului poate să fi avut în vedere și proveniența lui din același cerc de putere reprezentat de László Gyulaffy. Kornis și Gyulaffy erau frați vitregi, întrucât mama lor, Borbála Gyerőffy, fusese căsătorită, pe rând, cu primul conte Gyulaffy și cu István Kornis. Prezența printre studenții promovați cu acel prilej a unui alt Szeredai ar face această legătură și mai plauzibilă.

Atelierul istoricului

Dacă volumul precedent, dedicat antichităților din Dacia, fusese tipărit în 1725, în al treilea an al șederii lui Franciscus Fasching la Cluj, Nova Dacia a început să apară în 1743, în chiar anul revenirii lui ca profesor la colegiul iezuit. Nu ar fi exclus, deci, ca ideea continuării operei din urmă cu mai bine de un deceniu și jumătate să-i fi venit lui Fasching înainte de întoarcerea lui în Transilvania și să fi început adunarea materialului și, eventual, redactarea manuscrisului departe de Cluj. Prezența lui pentru numai un an în urbea de pe Someș în 1736, a putut funcționa ca un catalizator în acest sens. Oricum ar fi stat însă lucrurile, nu ne putem imagina rezultatul final fără contactele pe care cel de al treilea și ultim stagiu la catedra academiei clujene i le-au permis. Speculând, putem considera că publicarea întârziată a fasciculelor IV și V nu a avut la bază doar o decizie economică, legată de disponibilitatea studenților de a susține imprimarea operei. Ea trebuie să fi fost, în egală măsură, consecința ritmului de lucru al autorului, care a avut nevoie de un răgaz suplimentar pentru a încheia tratarea istoriei principatului de după Mohács, care s-a prelungit până în 1744.

De altfel, Franciscus Fasching se înscrie pe de-a întregul în tiparul comun epocii al istoricului de cabinet. El însuși adaugă ca subtitlu al volumului „ex probatis scriptoribus deprompta”, fără îndoială ca argument al seriozității abordării sale, dar indicând totodată și metoda folosită. Or, cel puțin unele dintre lucrările de bază de care s-a servit Fasching pentru redactarea Nova Dacia îi stăteau la dispoziție și în bibliotecile din alte rezidențe iezuite, nu doar la Cluj. Ce a găsit însă din abundență aici au fost relatările la prima mână ale misionarilor și studenților care vizitaseră ori proveneau din locurile din Transilvania pe unde Fasching nu a călcat. Ca profesor al colegiului, existența lui era ritmată de calendarul academic, care nu i-a lăsat decât un timp limitat pentru a străbate personal provincia. Capitolul al doilea, dedicat descrierii principalelor așezări ardelene, cu potențialul de a fi cea mai originală secțiune a volumului, se oprește totuși departe de această țintă, tocmai din cauza deplasărilor reduse ale lui Fasching. Alături de Cluj, Alba Iulia este singurul loc ce pare ancorat în observațiile directe ale autorului, care a adăugat notelor istorice, preluate de la alții, o privire de dată recentă asupra cetății și monumentelor ei. Descrierile amănunțite ale interioarelor catedralei din Alba Iulia ori bisericii iezuite din Cluj vădesc o anume prospețime, ce nu se regăsește în segmentele referitoare la spațiile sacre din restul orașelor. Spre comparație, Biserica iezuită din Sibiu este amintită doar în treacăt, cea mai mare parte a textului despre capitala Transilvaniei de la acel moment dezvoltându-se ca o critică la adresa reformei luterane și în legătură cu pierderea de către catolici a principalei biserici parohiale. Un „audit” strecurat înaintea declarării caracterului românesc al suburbiei Șchei din Brașov cuprinde în sine toata nesiguranța cuiva care nu a putut verifica cu ochii proprii adevărul informației.

Acolo unde, pe de altă parte, sursa lui o reprezintă descrierile geografice și istorice anterioare, Franciscus Fasching procedează potrivit cutumei epocii, indicând în text numele celui de la care preia informația, doar rareori însoțit de titlul operei și de alte detalii bibliografice. El este mai ales atent să marcheze opiniile divergente, ca modalitate de a construi un discurs critic și de a demonstra cunoașterea amplă pe care o avea asupra subiectului. După acest tipar dezvoltă, de exemplu, discuția în jurul originii sașilor, citând interpretările date în istoriografie și combătându-le prin mijloacele retoricii, mai degrabă decât printr-o contra-argumentare istorică. Pasionat de etimologii și de căutarea rădăcinilor antice pentru realitățile prezentului, Fasching intră cel mai adesea în dezbateri polemice cu predecesorii săi pe acest teren, fără a încerca neapărat să impună un punct de vedere nou și lăsând cântărirea argumentelor în seama cititorului. Astfel acționează, de pildă, când prezintă sorgintea numelui cetății Alba Iulia, unde trecerea în revistă a teoriilor susținute până la el este urmată de constatarea că punerea de acord a tuturor acestora pentru a ajunge la adevăr reprezintă o sarcină demnă de un nou Apollo. Predilecția lui pentru denumiri antichizante îl face să împrumute de multe ori explicații fanteziste, legând, bunăoară, numele Clujului de Sf. Scolastica și pe cel al Sighișoarei de Singidava. La fel de lipsite de consistență sunt și frecventele exagerări numerice, aproape niciodată comentate ori puse la îndoială în vreun fel de autor. Dacă cifra pierderilor otomane la Câmpia Pâinii – 650.000, potrivit lui Sámuel Timon, de unde o preia – îi pare neverosimilă și încearcă să o îndrepte, în majoritatea cazurilor socotește ca incontestabile zecile de mii de victime indicate ca fiind făcute de creștini printre otomani în timpul războaielor din Ungaria.

Lipsa unor opinii ferme privitoare la temele dezbătute și preluarea în mod necritic a sugestiilor care se potriveau cu imaginea pe care și-o creionase Fasching despre subiectele prezentate i-au fost imputate încă din epocă. Comentând într-o manieră ironică pretențiile acestui volum, celebrul polihistor Péter Bod îi atribuia fostului director fiscal al Transilvaniei, Petru Dobra, afirmația că titlul mai potrivit ar fi fost „Nova menDacia”, printr-un joc de cuvinte care introducea ideea neadevărurilor ce ar fi fost colportate de Fasching.

Dependent, în ultimă instanță, de interpretările deja formulate în istoriografie, din care el se mulțumește să compileze, adesea fără a recurge la o lectură directă a cronicilor medievale al căror text circula, Franciscus Fasching a lucrat din start într-o marjă de originalitate redusă. Spre deosebire de alți istorici iezuiți, el nu a fost un colecționar de documente și nu a simțit chemarea de a consulta arhivele interne ale ordinului pentru a verifica sau completa bibliografia. Ca autor care aspira la realizarea unei sinteze, el a fost mai puțin interesat de gradul de inovație al operei și mai preocupat de selectarea și condensarea afirmațiilor deja existente, potrivit unei grile de lectură proprii.

Dacă epocile mai vechi din istoria Transilvaniei (și Ungariei) făcuseră obiectul unor prelucrări mai numeroase, de care el se servește alternându-le, ultimele două părți ale volumului se arată tot mai puțin variate în privința trimiterilor, cu cât relatează fapte mai recente. Fasching devine astfel prizonierul unei istorii lipsite de alternativă, din care citează masiv, uneori pagini întregi, fără ca măcar să mai indice sursa inițială. Drept probă, perioada de la mijlocul secolului al XVI-lea, când puterea reală în principat i-a aparținut cardinalului Martinuzzi, este în mare măsură copiată exclusiv după Miklós Istvánffy, autor al lucrării intitulată Historia Regni Hungariae post obitum Matthiae Corvini, care a continuat istoria lui Bonfini și a rivalizat cu aceasta în privința succesului de piață, cunoscând patru ediții între 1622 și mijlocul veacului al XVIII-lea. În mod similar, evenimentele legate de cucerirea Chioarului în 1660 sunt redate cuvânt cu cuvânt după Historia Regni Hungariae a iezuitului Ferenc Kazy, apărută cu doar câțiva ani înainte la Trnava, la rândul ei inspirată de manuscrisul altui iezuit, Sámuel Timon. Trebuie spus, totuși, că Fasching se înscria în felul acesta într-o tradiție venerabilă a compilării ca strategie de transmitere a cunoștințelor, într-o Europă unde abia începea să se contureze ideea dreptului de autor.

În aceste condiții, liantul ce dă coerență narațiunii compozite este perspectiva pe care autorul o propune cititorilor săi. Pentru Fasching, istoria Transilvaniei astfel reconstituită era menită să răspundă imperativelor unei lecturi a trecutului în sens confesional și politic. Atitudinea catolică și profund anti-protestantă, ușor de anticipat prin formația lui de călugăr iezuit, se îmbină aici cu sentimentul unui patriotism dinastic maghiar. Suprapunerea celor două imprimă întregului demers o dimensiune teleologică, făcând ca intrarea Transilvaniei sub protecția Habsburgilor la sfârșitul secolului al XVII-lea să fie punctul final necesar al evoluției începute odată cu dezastrul de la Mohács. Chiar și epoca medievală se supune acestei interpretări duale, rezolvată, pe de o parte, prin sublinierea rolului voievozilor ardeleni în lupta anti-otomană, în paralel cu adoptarea unei poziții legitimiste, favorabilă regilor Ungariei în competiție cu orice formă de opoziție internă. Începând cu supunerea ducelui Gyula de către Ștefan cel Sfânt, trecând prin instalarea dinastiei angevine odată cu accederea la tron a lui Carol Robert și terminând cu înfrângerea revoltei ardelenilor în primii ani ai domniei lui Matia Corvin, toate acestea au fost etape de parcurs care au asigurat conservarea coroanei până la momentul când ea avea să ajungă în posesia casei de Habsburg.

Din această perspectivă, veacul al XVI-lea constituie, în trama construită de Fasching, secolul marii tranziții, care îl obligă la poziționările cele mai radicale. Succesul reformei protestante se conjugase cu separarea Transilvaniei de Ungaria, generând o dublă încălcare a fidelității datorate de ardeleni față de Biserică și față de Coroană. Interpretarea istoriei celor 150 de ani ai principatului autonom se supune, de aceea, convenției din interiorul căreia operează Fasching, care îi plasează ca stăpâni de drept ai provinciei pe monarhii catolici din ramura austriacă a Habsburgilor. Portretele principilor și ale elitelor ardelene sunt redate în oglindă față de acest model legitim, după cum o demonstrează ostilitatea de care au parte János Szapolyai ori Gábor Bethlen, două dintre figurile care au contestat în modul cel mai flagrant ambițiile imperiale. Schema aceasta binară îl pune însă în dificultate pe Fasching atunci când se confruntă cu personaje care nu se supun în mod facil încadrării într-o tabără sau cealaltă. Exemplul cel mai elocvent este cel al ezitărilor de a se pronunța în legătură cu rolul lui Gheorghe Martinuzzi, dată fiind poziția lui de cardinal catolic, greu de conciliat cu ambițiile politice personale, care dăunaseră intereselor lui Ferdinand de Habsburg. Pe de altă parte, membrii familiilor catolice, care aveau mai târziu să își transfere loialitatea confesională și în relație cu dinastia – și în primul rând antecesorii celor cărora le fuseseră dedicate fasciculele volumului – au parte de elogiile permanente ale autorului, ca prevestire a noii epoci instaurate odată cu înstăpânirea împăratului Leopold I asupra Transilvaniei către 1690.

***

Valoarea istoriei lui Franciscus Fasching nu stă, așadar, în legătură cu noutatea și nici măcar cu interpretarea pe care el o dă faptelor relatate, ci interesează tocmai prin asamblarea acestora pentru a sluji unei scheme ideologice predefinite. Deși avea să se dovedească un drum închis deja de la finalul secolului, când a început afirmarea istoriografiilor naționale, încercarea de creare a unei istorii habsburgice, în care dinastia catolică era oferită ca argument de coagulare politică pentru întreaga provincie, se constituie într-o mărturie relevantă asupra idealurilor baroce din deceniile de la mijlocul veacului al XVIII-lea. Ea este cu atât mai semnificativă, cu cât aparține unei inițiative născute în ambianța colegiului academic din Cluj, trădând valorile și discursul propagat în direcția elevilor care îl frecventau, din rândul cărora s‑au recrutat în epocă elitele catolice maghiare, dar și românești ale principatului.

Radu Nedici

Franciscus Fasching (1686–1747) a fost un călugăr iezuit, profesor la Colegiul Iezuit din Cluj. În anul 1702 a intrat în ordinul iezuit. A studiat la universitățile din Trnava (Universitas Tyrnaviensis) și Cașovia (Universitas Cassoviensis). A devenit doctor în filozofie în 1712 și a fost profesor de filosofie și teologie la Cluj până în anul 1725. Ulterior, Fasching a fost superiorul mănăstirilor iezuite din Satu Mare și Győr, respectiv duhovnicul seminarului teologic din Eger.

La Colegiul Iezuit din Cluj i-a fost profesor lui Inocențiu Micu-Klein. Fasching a fost adeptul romanității românilor, idee pe care a dezvoltat-o în scrierile sale legate de istoria Transilvaniei.

Scrieri:

•          Allegoria Sacra in Daphnide Deum Hominem continuata metaphora exhibens. Tyrnaviae, 1712.
•          Mausolaeum honoris Sociis Jesu caeterisque animarum zelotibus nuperime per Hungariam 200. Tyrnaviae, 1713.
•          Dacia vetus ex probatis Scriptoribus deprompta, antiquitatis Cultoribus oblata. Claudiopoli [Cluj], 1725.
•          Soliloquia sacra ad curandam aeternae salutis incuriam accomodata..., Posonii [Pojon], 1729.
•          Dacia Siculica seu Descriptio pestis Transylvaniae, quam Siculi incolent. Claudiopoli, 1731.
•          Motiva quinquaginta ad praeeligendam Catholicam Religionem primae omnium mortalium utilitati, Catholicis, ut in fidem firmentur, Acatholicis, ut ab errore revocentur. Claudiopoli [Cluj], 1739.
•          Dacia nova ex probatis Scriptoribus deprompta. Claudiopoli [Cluj], 1743–44.

Ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias

Transcriere, traducere și indici de Ana-Cristina Halichias

Introducere și revizie științifică de Radu Nedici

Note de Radu Nedici și Ana-Cristina Halichias

Ana-Cristina Halichias este prof. dr. emerit la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.

A obținut premiul Academiei Române „Timotei Cipariu” pentru lucrarea colectivă Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes și premiul „Petru Creția” acordat de Muzeul Național al Literaturii Române pentru lucrările Latina diplomatică în Țările Române, Studia Mediaevalia,  Mediaevalia et neolatina și Glosar de termeni românești din documente latine medievale.

Interviu cu Ana-Cristina Halichias:

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-15304666-studiile-clasice-limba-latina-persoana-intai-interviu-ana-cristina-halichias-cum-spuneau-romanii-prost-destept.htm

Această ediție are un format mare (20x28 cm), textul paginat în larg, aerisit și elegant. Este o carte care stă bine pe masa de lucru și poate fi consultată comod și profesionist. Legătoria se distinge prin supracoperta parțială grea, aplicată excentric la piciorul cărții. Această inovație face ca lucrarea să fie suplă la deschidere și, în același timp, să stea bine închisă chiar după o îndelungată răsfoire.

Edițiile speciale sunt în fapt creații editoriale, cărți obiect, făcute în tiraj limitat (specificat pe un timbru aplicat pe forzațul cărții). În nomenclatorul Paideia ele fac parte din clasa midi care se caracterizează prin folosirea îmbinată a unor materiale suport rare și deosebite (hârtia manuală, hârtia ivoir, piele, pânză, calc), cu o legătorie manuală remarcabilă prin originalitate și distincție. O notă aparte o conferă ilustrația, elementul decorativ, galeriile de imagini, aplicate prin tehnici diverse care produc surpriză și emoție îndelungată cititorului. Conțin întotdeauna și o ilustrație detașabilă pe suport valoros (hârtie ivoir, manuală) drept cadou.

Deși extrem de elaborate, aceste cărți sunt accesibile oamenilor cultivați atenți la marile opere ale lumii, la istorie, la diversitatea creației umane.