Evoluția geografică a unui oraș - București - Vintila M. Mihaelescu

Posted By: Carmen Bolda On: Monday, September 9, 2019 Comment: 0 Hit: 7

Casele Bucureştilor (VI). De la mahalale la cartiere/ de dr. Alexandru Popescu

Vintilă M.Mihăilescu, „Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti”

Casele Bucureştilor (VI). De la mahalale la cartiere/ de dr. Alexandru Popescu

Cel mai important cadru în care a avut loc evoluţia spaţiilor de locuit, a caselor, este desigur oraşul însuşi.

Faptul că, la un moment dat, Bucureştii au fost consideraţi un „mare sat” se datora şi existenţei unor „mahalale” în care în construcţia caselor supravieţuiau materiale şi tehnici de sorginte rurală.

 

Origini

Din punct de vedere etimologic, mahalaua este un termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce. Termenul avea semnificaţia de „cartier”, aflat în circulaţie paralelă cu cel de „parohie”. Transformarea sensului său va avea loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În „Bucureştii ce se duc” (Editura Domino, 2002) Henri Stahl arată că oraşul „a cunoscut o expansiune a teritoriului foarte intensă în ultimele secole, unul dintre factorii care pare că au dus la această expansiune fiind apariţia mahalalelor”.

Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor şi mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polarizator al comunităţii respective.

 

„Mahalalele bogaţilor”

Boierii se stabiliseră în zonele situate între Dâmboviţa şi Curtea Veche. Odată cu apariţia „Podului Mogoşoaiei” (Calea Victoriei), păturile înstărite şi-au făcut case de-a lungul acestei artere, depăşind Sărindarul, apoi bariera de la Palatul Regal. Totodată, o parte dintre ei a început să se stabilească pe malul drept al Dâmboviţei, în lungul „Căii Craiovei” (Calea Rahovei). Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Calea Rahovei şi Calea Victoriei erau locuite de un mare număr de boieri, devenind aşadar un spaţiu compact al „mahalalei bogaţilor, al boierimii sau al privilegiaţilor urbani”, aşa cum arată Vintilă Mihăilescu. Succesiv, în aceste zone centrale au apărut şi o serie de construcţii: palate, reşedinţe, case de raport, apoi blocuri.

Podul de afară – Calea Moşilor în perioada interbelică

„Mahalalele săracilor”

Zonele locuite de restul populaţiei oraşului, de la meşteşugari, negustori la păturile sărace, sunt menţionate în diferite surse documentare şi memorialistice, cu  specificarea că ele şi-au modificat continuu amplasarea şi denumirea. Aşa cum arată Vintilă Mihăilescu, „Pe măsură ce se înmulţea populaţia şi se extindea oraşul, numărul mahalalelor evolua crescând. Graţie multitudinii de activităţi economice şi concentrării lor spaţiale, mahalalele care evocă tipul activităţilor economice prestate au lăsat cele mai multe urme istorice şi toponimice”. (Vintilă M.Mihăilescu, „Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti”, Ed. Paideia, 2003)

Mahalaua Calicilor sau Calicească a cărei primă menţiune documentară apare în 1639 era formată din bordeie, cocioabe şi căsuţe prăpădite, locuită eminamente de calici, deci oameni foarte săraci. Cu timpul, această mahala a dispărut deoarece calicii au fost forţaţi să migreze către dealul Bragadiru, iar mai apoi să plece definitiv din oraş către spaţiile periferice.

 

Denumirile

...mahalalelor, unele dintre ele devenite mai târziu cartiere, sunt în legătură cu numele unor persoane care au jucat un anumit rol în acele perimetre, o serie de evenimente, împrejurări care s-au desfăşurat la originea lor.

Spre exemplu, legenda spune că actualul cartier, mahala pe atunci, Balta Albă, îşi are obârşia din vremea în care Bucureştii erau bântuiţi de ciuma „lui Caragea”. Cei răpuşi de cumplita boală ar fi fost aduşi pe drumul de lângă moşia Dudeşti. Peste ei se presăra piatră de var, pe care o stingeau ploile. Împrejurul lor se formau bălţi albe. Numele cartierului Băneasa s-ar trage de la numele de la „băneasei” Ecaterina Văcărescu, văduva marelui ban Ştefan Văcărescu. Denumirea de Colentina este în legătură cu râul Colentina care izvorăşte de pe dealurile Târgoviştei şi intră în Bucureşti. Cartierul Ghencea este numit, se pare, după arnăuţii din alaiul domnesc – cărora li se spunea ghenci.

Denumirea Drumului Taberei indică locul pe care Tudor Vladimirescu şi-ar fi aşezat tabăra.

Grozăveşti era, cândva, un sat înconjurat de codru, care purta tot această denumire. Dămăroaia îşi trage numele de la o vorniceasă, Maria Damaris, care, între anii 1830 şi 1833, a avut o întinsă grădină pe Podul de Pământ (Calea Plevnei) ce ţinea până la bariera din marginea oraşului.

Dristor vine de la breasla «dârstarilor», piuarilor, care confecţionau diferite materiale textile.

Numele Ferentari este, se pare, în legătură cu termenul militar de „Ferentarius“.

Floreasca, Giuleşti îşi au originile în numele boierilor care au stăpânit locurile respective.

Podul Calicilor – Calea Rahovei

Amplasarea

În raport cu unele artere ale Bucureştilor de mai târziu, sunt de menţionat mahalalele Podului de Pamânt (actuala Calea Plevnei), Podului Calicilor (actuala Calea Rahovei), Podului Beilicului (actuala Calea Şerban Vodă), Podului Târgoviştei (actuala Calea Griviţei), Podului de Afară (actuala Calea Moşilor), Uliţa Herastrăului (actuala Calea Dorobanţilor).

Numărul de case

...indică mărimea mahalalelor.

Un izvor străin menţionează că, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, oraşul era împărţit în 67 de mahalale.

Mahalaua Flămânda îngloba un număr de aproximativ 60 de case în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Ceva mai mică decât mahalaua Flămânda, numărând numai 24 de case, era mahalaua Caimata, locuită în special de păturile sărace ale oraşului.  În ceea ce priveşte numărul caselor aflate în cuprinsul altor mahalale, unele apărute ceva mai târziu, datele indică pentru Mahalaua Creţulescu – 96 case; Mahalaua Staicului – 96, Mahalaua Sf. Ecaterina – 93, Mahalaua Dobroteasa – 92, Mahalaua Popa Cosma – 121, Mahalaua Precupeţii vechi – 105. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Mahalaua Sfântului Gheorghe Vechiu, cea mai populată, cuprindea 335 de case.

 Stilul caselor

Au existat şi unele zone în care s-a păstrat multă vreme înfăţişarea de sat sau de vechi târg românesc, pe jumătate transformate prin pătrunderea noului tip de locuinţă, occidentalizat.

Cele mai caracteristice mahalale din acest punct de vedere sunt cele de la sud-estul oraşului, în preajma Bisericii Radu Vodă: Sârbi, Dobroteasa, Vitan, Foişor, mai cu seamă. Locuinţele din aceste zone erau case cu prispă cu parmalâc, unit cu acoperişul prin coloane legate prin arcade, unele acoperite cu olane.

Locuitorii din mahalale obişnuiau să intre în casă doar iarna sau când primeau musafiri. Femeile îşi petreceau ziua în curte şi la stradă iar bărbaţii la muncă.

 „Împărţirile” oraşului

La un moment dat, termenul de mahala a fost înlocuit cu acela de „plase”: Plasa Târgului – 1.682 de case, Plasa Gorganului – 1.142, Plasa Târgului de afară – 608.

După catagrafia de la 1798, oraşul avea 6.006 case.

Prima organizare mai bine precizată datează dinainte de 1800, menţionând împărţirea Bucureştilor în 5 plăşi: Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor, unde este şi biserica Sf. Ilie Gorgani) şi Târgul (zona Unirii de azi).

După 1800, plăşile devin asociate cu culori, iar, potrivit primului recensământ pe baze riguroase, numărul mahalalelor pe „zone” era: „Zona Roşie” – 12 mahalale; „Zona Albastră” – 16 mahalale; „Zona galbenă” – 21 mahalale; „Zona Verde” – 13 mahalale; „Zona Neagră” – 28 mahalale. În total, existau deci 80 de „mahalale”. Împărţirea pe „culori” a rămas până în perioada interbelică, fiind înlocuită cu aceea pe „raioane”, iar, după 1989, „sectoare”.

Legislaţia cartierelor

Contrar afirmaţiilor propagandei comuniste după care păturile cu posibilităţi materiale modeste ale populaţiei Bucureştilor erau considerate „cetăţeni de mâna a doua”, obligate de locuiască în condiţii insalubre prin „mahalalele” oraşului, o investigaţie obiectivă dovedeşte preocuparea edililor săi, a unor instituţii ale statului şi municipalităţii, precum şi a unor societăţi pentru asigurarea unor condiţii decente de locuit (cf. Irina Calotă, „Chestiunea locuinţelor în urbanismul românesc interbelic. Perspectiva lui Cincinat Sfinţescu”, în „Cincinat Sfinţescu. Începuturile urbanismului românesc”, Editura Universitară „Ion Mincu”, 2015).

Iniţiativele legislative au dus la rezolvarea unor asemenea probleme, încă dintr-o perioadă destul de timpurie. În 1910, apare „Legea pentru locuinţe ieftine” care defineşte termenul, acordă scutiri de taxe şi impozite, chiar subvenţii pentru cei care care vor profita de prevederile acestui act. În acelaşi an, apare şi „Legea pentru înfiinţarea Societăţii Comunale Bucureşti pentru construirea de locuinţe ieftine”.

Aplicarea acestei legislaţii se face operativ, astfel încât în anii următori începe construirea unor perimetre, „cartiere de locuinţe ieftine” în diferite zone ale oraşului: „Clucerului”, „Candiano-Popescu”, „Lupeasca” (1911-1912), „Steaua”, „Grand CFR” (1912).

Asemenea iniţiative sunt continuate în perioada următoare. În 1932, terenul viran aflat pe partea stângă a Şoselei Kiseleff a fost parcelat, aici ridicându-se „locuinţe ieftine” pentru funcţionarii Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, motiv pentru care cartierul a mai fost denumit şi „Domeniilor”.

În 1932, pe un teren viran aparţinând Uzinelor Comunale Bucureşti, în zona Herestrău, au fost ridicate case pentru funcţionarii de la Gaz şi Electricitate. Proiectul cartierului a aparţinut arhitectului Octav Doicescu. Calitatea acestor locuinţe reiese şi din faptul că, după ce au preluat puterea, reprezentanţi ai elitelor comuniste s-au mutat în această zonă, care a devenit „perimetrul 0”.

În 1930, după ce se constituise Societatea de binefacere „Vatra Luminoasă”, având drept scop construcţia unui aşezământ pentru orbi, la întretăierea Şoselei Iancului cu Şoseaua Panduri, începe edificarea cartierului de „locuinţe ieftine” de către Asigurările Sociale de pe lângă Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Locuinţele erau destinate salariaţilor de la întreprinderile industriale şi comerciale, al căror venit se situa la un nivel mediu.

Primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari datează din 1930, unul din rezultatele sale fiind considerat cartierul „Parcul Cornescu”. În această zonă, au fost ridicate numeroase „case de cartier” şi vile, chiar block-house-uri, care, spre deosebire de alte cartiere, atunci când au început demolările, în 1968, au rămas în picioare, de aici înfăţişarea pitorească a zonei. Cu timpul ea a fost extinsă, fiind denumită „Parcelarea Floreasca”, aşa cum e numită în articolul lui Cincinat Sfinţescu „Cum să sistematizăm Bucureştiul”, apărut încă în 1929.

După război, zona a luat o dezvoltare apreciabilă, mai ales după „salubrizarea” gropii Floreasca din 1959, aici ridicându-se la început blocuri „modeste” de 2-3 etaje, iar, mai târziu, unele mai înalte de 10 etaje.

„Cartierele vechi”

De cele mai multe ori, acestea au aparţinut unor zone tradiţionale de împărţire a oraşului care au supravieţuit până în perioada actuală. În momentul de faţă, ele se caracterizează prin convieţuirea dintre locuinţe mai vechi, „case de cartier”, şi blocuri noi care au început să fie ridicate încă în anii 1960.

– Militari, era o zonă de instrucţie militară şi unde o vreme a funcţionat „Pirotehnia Armatei“.

– Pantelimon, după numele Mănăstirii Sfântul Pantelimon – Rahova, după numele arterei, atribuit după Războiul de independenţă.

–Titan îşi are denumirea de la fabrica de ciment „Titan“, construită la începutul secolului XX.

– Vitan, după numele unei câmpii din zona Crângaşi.

– Obor, după numele târgului care avea loc în această zonă.

– Griviţa, după numele arterei atribuit după Războiul de independenţă.

În fine, cartierul Bucureştii Noi a luat fiinţă din iniţativa avocatului Nicolae Bazilescu. Acesta a cumpărat, în 1898, moşia Măicăneşti-Grefoaicele, apoi a parcelat terenul şi a vândut loturile, la preţuri foarte mici, pentru construirea unui nou cartier. Jumătate din terenul acesta l-a donat Primăriei, apoi a clădit şi o şcoală, o biserică, precum şi un parc

„Cartiere noi”

Aflate în zone mai vechi de locuire, aceste cartiere şi-au pierdut identitatea şi aspectul tradiţional deoarece în spaţiile lor au avut loc demolări masive în anii 1960-1980, vechile case fiind înlocuite cu blocuri, cvartale întregi: Balta Albă, Berceni, se pare, după numele grofului Miklós Bercsényi, conducătorul unei cete de husari, Colentina, Tineretului.

În fine, după 1989, s-au impus o serie de cartiere, unele mai vechi, dar care şi-au schimbat în bună măsură aspectul, astfel încât, în afara unor case (vile), au fost ridicate blocuri în „stilul nou” şi alte clădiri cu scopuri comerciale: Aviatorilor, Aviaţiei, Centrul Civic, Primăverii, Coandă…

Comentarii

Lasa un comentariu