„Pe scara lui Corneliu Mircea, omul, cunoscându-şi fiinţa, pătrunde
(urcând şi coborând) în imperiul Fiinţei trans-subiective, se regăseşte pe el
însuşi ca Fiinţă, nu ca subiect, se confundă definitiv cu Fiinţa, contemplând-o
pe aceea care şi ea Se auto-contemplă
în noi oamenii. Pentru că Fiinţa este şi ea înfometată,
însetată, lacomă de oglindirea în oameni, id est de fiinţe în care să-şi oglindească nesfârşirea, aducându-le
în acest chip la Fiinţă şi fiinţare.
Da, jubilaţia şi exaltarea; insul poate grăi: sunt. Sunt eu însumi. Sunt în Fiinţa
care se reflectă în sinele tuturor şi al fiecăruia. Concluzia şi apoteoza: un singur cuvânt, flexiunea verbului a fi la
prezent, persoana întâi singular: sunt.
Ori şi mai bine zis: Sunt. Dar aceasta-i tot una cu extazul şi atunci firesc e
să fie cartea un soi de epitalam, de imn, de cântare…”
Facerea - Tratat despre spirit
