Desi, in buna regula, ar fi trebuit s-o stiu pe Felicia Marinca din momentul, ca sa spunem asa: mai solemn, al inscaunarii ei in postul de redactor al Editurii de Stat pentru Literatura (zi: oficiale) cu momentul culminant al unei excursii in Moldova, atat de frumos adusa din condei in capitolul intitulat Evocari.
Lucrurile se petreceau intr-o zona pe care o cunostea de minune, de vreme ce acolo i se depanase copilaria, intr-o localitate pe care aveau sa o cotropeasca apele Bistritei, acumulate in spatele barajului de la Bicaz.
Asa o stiu incă de atunci pe Felicia Marinca, plina de idei (uneori incalecandu-se), iute in hotarari (ba chiar pripită uneori), dar cu o intuitie limpede a valorii, acolo unde era de gasit, si cu o minunată perseverenta in impunerea ei pana la capat, sta este amintirea mea despre Felicia Marinca. Cea de atunci, dar si cea de azi. Pentru ca jumatatea de veac (sau pe aproape) care s-a scurs intre timp nu i-a stirbit calitatile native.
Mihai Sora
|
Dimensiunea timp
