Cartea
Străduinţei
începe ca un jurnal care se ridică peste factologia măruntă şi îngustimea
subiectivităţii: când şi când se pot ghici unele date biografice, dar în esenţă
accentul cade pe experienţele, întâlnirile, confruntările şi schimbările de
perspectivă pe care le-a prilejuit traseul emigraţiei mele în Israel.
Cartea Străduinţei nu este un eseu: departe de a fi abstracte, reflecţiile care apar în Cartea Străduinţei sunt legate de
situaţii şi personaje concrete, percepute adeseori metaforic.
O carte de acest tip ajunge să
fie publicată dacă autorul ei este o persoană de suprafaţă, dacă se referă la
personaje notorii sau dacă subiectele pe care le atinge sunt de mare
actualitate. Nu corespund niciuneia dintre condiţiile enunţate. Nu-i de mirare
că aud uneori parcă un susur, un tors, sau mai degrabă un gâfâit. Este glasul
meu sufocat care răzbate din Cartea
Străduinţei – micul meu sarcofag.
Străduinţa enunţată în titlul cărţii mele nu se referă
la tenacitatea sau încăpăţânarea autorilor care se silesc să scrie cu orice
preţ. Este vorba de strădania de a-mi păstra mintea trează şi a ţine piept
încercărilor; o carte concepută ca un fortifiant şi ca un reazem. A devenit
treptat substitutul unui grup de suport care-mi lipsea, o ferestruică spre
lume, o introspecţie severă, un mod de a-mi reforma comportarea şi a-mi defini
scara valorilor, o respiraţie adâncă, un carnet de scriitor şi un laborator
literar
Crampeie din cartea straduintei
