Constantin Eretescu

Visul lui Owen

Poveştile sunt spuse oricând, unor prieteni sau necunoscuţi. Cel mai adesea relatarea declanşează răspunsuri, naraţiuni spuse de cei prezenţi, în adevărate sesiuni, similare în multe privinţe celor în care se spuneau bancuri politice în timpurile în care acest lucru putea implica riscuri. O asemenea descriere mi-a parvenit de la un student, Scott L., care a invitat un grup de prieteni într-un local public, să-şi încerce norocul: „În zilele noastre, a consemnat el, legendele urbane sunt ceva obişnuit, de care pare să fi auzit fiecare. Ancheta mea în căutarea acestor povestiri, dar şi a altora, m-a făcut să stau de vorbă cu câţiva prieteni. Pe când subiectele de discuţie se schimbau, aşa cum se petrec lucrurile noaptea într-o cafenea, am orientat treptat tema spre folclorul urban, spunându-le eu însumi o poveste pe care am auzit-o pe când eram mai tânăr; de îndată prietenii şi-au deschis gurile şi au început să dea drumul la legende, în timp ce eu m-am tras înapoi, ascultând, înregistrând şi distrându-mă. Poveştile erau toate amuzante, câteva le auzisem înainte, câteva erau noi, iar altele erau variante ale poveştilor vechi. Dar toate aveau ceva în comun. În primul rând, grupul de vârstă. Cei mai mulţi dintre naratori aveau între nouăsprezece şi douăzeci şi doi de ani. În al doilea rând, aproape fiecare auzise o poveste similară şi s-au certat aprig, susţinând că versiunea lor era cea corectă, iar asta datorită motivului numărul trei, acela că toţi cei care le-au spus aveau o legătură oarecare cu persoana sau persoanele despre care era vorba în poveştile acelea.“