Poveştile
sunt spuse oricând, unor prieteni sau necunoscuţi. Cel mai adesea relatarea
declanşează răspunsuri, naraţiuni spuse de cei prezenţi, în adevărate sesiuni,
similare în multe privinţe celor în care se spuneau bancuri politice în
timpurile în care acest lucru putea implica riscuri. O asemenea descriere mi-a
parvenit de la un student, Scott L., care a invitat un grup de prieteni într-un
local public, să-şi încerce norocul: „În zilele noastre, a consemnat el,
legendele urbane sunt ceva obişnuit, de care pare să fi auzit fiecare. Ancheta
mea în căutarea acestor povestiri, dar şi a altora, m-a făcut să stau de vorbă
cu câţiva prieteni. Pe când subiectele de discuţie se schimbau, aşa cum se
petrec lucrurile noaptea într-o cafenea, am orientat treptat tema spre
folclorul urban, spunându-le eu însumi o poveste pe care am auzit-o pe când
eram mai tânăr; de îndată prietenii şi-au deschis gurile şi au început să dea
drumul la legende, în timp ce eu m-am tras înapoi, ascultând, înregistrând şi
distrându-mă. Poveştile erau toate amuzante, câteva le auzisem înainte, câteva
erau noi, iar altele erau variante ale poveştilor vechi. Dar toate aveau ceva
în comun. În primul rând, grupul de vârstă. Cei mai mulţi dintre naratori aveau
între nouăsprezece şi douăzeci şi doi de ani. În al doilea rând, aproape
fiecare auzise o poveste similară şi s-au certat aprig, susţinând că versiunea
lor era cea corectă, iar asta datorită motivului numărul trei, acela că toţi
cei care le-au spus aveau o legătură oarecare cu persoana sau persoanele despre
care era vorba în poveştile acelea.“