În iatacul din turn e-ntuneric.
Dar îşi luminează chipurile cu surîsurile lor. Pipăie-naintea lor, la fel ca
orbii, care află pe celălalt ca o poartă. Aproape ca nişte copii care
se-nspăimântă de noapte, se-ndeasă unii-ntr-alţii. Şi totuşi nu se tem. Nimic
nu mai e între ei, care să le stea-mpotrivă. Nici ieri şi nici mîine; căci
vremea s-a prăîbuşit. Şi ei înfloresc acuma din ruinele ei. El nu-ntreabă:
„Cine ţi-e soţul?” S-au găsit doară, să-şi fie, unul altuia, neam nou. Au să-şi
deie pîn-la ziuă, unul altuia, o sută de nume noi şi-au să şi le ia-napoi,
încet, cum ai scoate un cercel din ureche.
|
Poeme - In talmacirea lui Mircea Vulcanescu
