Fluviul Alfeu, spune legenda, curge prin Marea Mediterană şi iese pe uscat, pe o insulă, undeva nu departe de Siracuza. Roger Caillois şi-a asemuit revenirea la obiectele-zâne ale copilăriei, la lumea naturii şi, îndeosebi, a pietrelor, după treizeci de ani petrecuţi în universul cărţilor şi al disputelor livreşti, cu fluviul cel încăpăţânat. Pentru mine, fluviul acesta încordat funcţionează ca emblemă a exilului fără adaptări excesive. S-a îndârjit să rămână compact, în milscare, să nu se „dizolve” în valuri. Se va fi sărat câtva, pe parcurs. Dar ajuns pe malul celălalt, Alfeu curge încă şi se va înmormânta în cele din urmă pierzându-se în pământ, iar nu în apă, cum ar fi fost să fie. Cerbicie acvatică de care mă bucur ca de un talisman.
Emigrantii Carter
