De la început am simţit că în
China ceaiul alintat cu atât drag „regina plantelor”, „emanaţia sufletului
pământului”, „miracolul lumii vegetale”, „întruchiparea devoţiunii şi inocenţei
naturii”, „îngerul binefăcător al regatului plantelor”, „ iarba inorogului” nu
este doar o băutură chemată să stingă setea. Am intuit că el este parte
intrinsecă a firii locuitorilor acestei ţări şi m-am întrebat dacă ceaiul
născut din solul ei a fost impregnat de trăsăturile distincte ale celor care
l-au descoperit, cultivat şi consumat de-a lungul mileniilor sau dacă
luciditatea, echilibrul, sobrietatea şi politeţea chinezilor se datorează
contactului lor cu această plantă miraculoasă?
De-a lungul multori ani am căutat răspuns la această
întrebare aplecându-mă asupra studiilor exegeţilor ceaiului, asupra operelor
literare şi cronicilor, am poposit în ceainării şi magazinele învăluite în
parfumul ceaiului, i-am urmărit pe chinezi în momentele cruciale ale vieţii lor
savurând acest lichid miraculos. Mi-am dat seama că pentru desluşirea tainicei
simbioze între ceai şi firea chineză mi-ar trebui o nouă viaţă.
Anna Eva Budura
|
Povestea ceaiului
